Siddhartha. Calatoria spre Soare-Rasare

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Profesiune de credință individualistă, respingere a fiecărei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani și de putere, elogiu al vieții contemplative și al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esență, un roman inițiatic, devenit, de-a lungul timpului, text "sacru". Călătoria spre Soare-Răsare - o poveste despre redescoperirea naturii umane și refacerea drumului spiritual după efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, trăite de autor. Fragment din volumul "Siddhartha.
Citește tot rezumatul cărții Siddhartha. Calatoria spre Soare-Rasare... Călătoria spre Soare-Rasare" de Hermann Hesse: "În seara aceleiași zile îi ajunseră din urmă pe asceți, pe uscătivii șamani, față de care se obligară să-i însoțească și să-i asculte cu supusenie. Fură acceptați. Siddhartha își dărui veșmântul unui brahman sărac de pe stradă. Nu mai avea pe el decât o bucată de pânză în jurul soldurilor și o pelerină dintr-o bucată de stofă pământie. Nu mânca decât o dată pe zi, niciodată mâncare gătită. Poști cincisprezece zile. Poști douzaeci și opt de zile. Carnea de pe solduri și din obraji i se topi. Din ochii săi măriți se revărsau flăcările unor vise fierbinți, la degetele uscătive îi crescură unghii lungi, pe bărbie îi crescu o barbă uscată, țepoasă. Privirea îi îngheța când în cale îi ieșeau femei; gura i se schimonosea de dispreț când mergea printr-un oraș cu oameni frumos îmbrăcați. Vedea cum negustorii făceau negoț, cum bogătașii se duceau la vânătoare, cum cei încercați de durere își plângeau morții, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoții stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiții, cum mamele își alăptau pruncii - dar la toate acestea nu merită să privești nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciuna, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire și de frumusețe, pe când, în fond, totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viața era un chin. Siddhartha nu avea decât un scop, unul singur: să se golească, să se deșerte de sete, de dorință, de vise, de bucurie și suferință. Să moară de la sine, să nu mai fie un eu, să-și găsească liniștea cu inima deșertată, să fie pregătit, în gândirea sa depersonalizată, pentru minune - iată care era scopul său. Învingându-și și omorându-și orice strop al propriului său eu, reducând la tăcere orice ispită, orice ghes al inimii, numai astfel putea să trezească în el Iucrul cel mai de pe urmă, lucrul cel mai profund al ființei, ceea ce nu mai ținea de eu, marea taină. Tăcut, Siddhartha stătea în arșița soarelui, arzând de durere, arzând de sete, și stătu așa, până nu mai simți nici durerea, nici setea. Stătu tăcut cât dura perioada ploilor, din par apa i se prelingea pe umerii înfrigurați, pe soldurile și picioarele înfrigurate, stătu așa, pocăindu-se, până ce umerii și picioarele nu mai simțiră frigul, până ce tăcură, până se liniștiră. Orbecăia tăcut printre ramurile cu spini, din pielea arsă îi picura sângele, din buboaie i se scurgea puroiul și Siddhartha stătea încrâncenat, stătea nemișcat, până ce nu-i mai curse sânge, până nu-l mai înțepa nimic, până nu-l mai arse nimic. Siddhartha stătea drept, învățând să-și reducă respirația, învățând să se mulțumească cu puțină respirație, învățând să-și oprească respirația. începând cu respirația, el învață să-și potolească apoi bătăile inimii, învață să-și reducă bătăile inimii până ce se răreau, până ce acestea aproape că nu se mai auzeau. Sub îndrumarea celui mai vârstnic șaman, Siddhartha exersa abandonarea de sine, exersa meditația profundă după niște reguli noi ale șamanilor. Un bâtlan porni în zbor peste pădurea de bambuși - și Siddhartha închise bâtlanul în sufletul său, zbură peste păduri și munți, se făcu bâtlan, se hrăni cu pești, suferi de foame ca un bâtlan, grai cu croncănit de bâtlan, muri de moartea batlanilor."   Citește mai puțin...