Gertrud. Rosshalde. Ultima vara a lui Klingsor

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Scrise și publicate la interval de mai mulți ani - 1910, 1914, respectiv, 1920 - cele trei proze reunite în acest volum au un element comun: deși în moduri diferite, ele abordează problematica artistului.
Citește tot rezumatul cărții Gertrud. Rosshalde. Ultima vara a lui Klingsor... Gertrud este povestea a doi prieteni muzicieni, complet deosebiți prin fire și destin, uniți și despărțiți prin dragostea lor pentru aceleași femei; Rosshalde este povestea unei căsnicii de artist sortite destrămării; în timp ce Ultima vară a lui Klingsor evocă ultimele luni din existența unui pictor a cărui sete de viață și intensitate a creației ne trimit cu gândul la destinul lui Vincent van Gogh. Fragment din volumul "Gertrud. Rosshalde. Ultima vară a lui Klingsor" de Hermann Hesse: "Când Johann Veraguth cumpărase cu zece ani în urmă Rosshalde și se stabilise acolo, aceasta era o veche curte boierească în paragină, cu potecile grădinii năpădite de plante, bănci acoperite cu mușchi, trepte sparte și un parc sălbăticit, de nepătruns, iar pe domeniul de opt pogoane nu se aflau alte clădiri decât conacul frumos, dar cam dărăpănat, grajdul și, în parc, un mic pavilion în formă de templu, al cărui portal atârnă strâmb de balamalele deformate și pe ai cărui pereți, tapetați odinioară cu mătase albastră, creștea mușchi și mucegai. Imediat după cumpărarea moșiei, noul proprietar puse să se dărâme micul templu dărăpănat și păstra doar cele zece trepte de piatră care coborau din pragul acestui colț al dragostei până la marginea iazului. În locul pavilionului fu construit atelierul lui Veraguth unde vreme de șapte ani acesta pictă și își petrecu cea mai mare parte a timpului; locuința însă o avea la conac, până când neînțelegerile crescânde din familie îl făcură să-l îndepărteze pe fiul mai mare și să-l trimită la școală departe de casă, să cedeze conacul soției și servitorilor, iar pentru propria folosință să adauge două, încăperi la atelier, în care de atunci locuia ca un burlac. Păcat de frumoasă casă boierească; doamna Veraguth folosea împreună cu Pierre, în vârstă de șapte ani, numai etajul superior; primea desigur vizite și oaspeți, însă niciodată o societate numeroasă, așa încât un rând de încăperi rămaseră goale ani în șir. Micul Pierre nu era doar odorul ambilor părinți și singura legătură dintre tată și mama, care menținea un soi de contact între conac și atelier; el era de fapt și unicul stăpân și proprietar al locului." Citește mai puțin...