Miracolul

Miracolul - ediție de buzunar Jeremy Marsh, tânărul și chipeșul ziarist de la Scientific American, nu crede decât în ceea ce vede cu propriii ochi și urmărește cu obstinație să clarifice întâmplările supranaturale, stranii și neobișnuite.
Citește tot rezumatul cărții Miracolul... Viața însă i-a pregătit o surpriză.  Atunci când aude că în cimitirul orășelului Boone Creek din Carolina de Nord niște apariții fantomatice îi uluiesc pe locuitori, Jeremy, un sceptic înnăscut, se decide să facă lumină în acest caz. Ceea ce însă nu poate prevedea este că în micul oraș îl așteaptă dragostea: bibliotecară Lexie Darnell și este nepoata celei considerate drept mediumul local. Iar că această dragoste să poată avea un viitor, Jeremy se află în fața unei alegeri dificile: să se întoarcă la viața pe care o știa sau să facă ceva ce nu a mai făcut vreodată - să creadă în adevărul care există dincolo de tangibil.    Fragment din poveste:   „Jeremy își petrecu următoarele ore citind atent informațiile despre oraș. Răsfoi cărțile una câte una, zăbovind asupra fotografiilor și citind paragrafele pe care le considera interesante. Cea mai mare parte a informațiilor se refereau la începuturile istoriei orașului, așa că trecu însemnările pe care le consideră relevante pe carnetul de lângă el. Bineînțeles, nu era sigur de ceea ce era relevant în momentul acela; era prea devreme să-și dea seama și astfel, curând, însemnările sale acopereau câteva pagini. Învățase din experiență că cel mai bun mod de a aborda o astfel de poveste era să înceapă cu ceea ce știa, prin urmare... ce știa în mod sigur? Că cimitirul fusese folosit timp de peste o sută de ani fără a se observa lumini misterioase. Că luminile apăruseră pentru prima oară cam în urmă cu o sută de ani și că apăruseră cu regularitate, dar numai când era ceață. Că multe persoane le văzuseră, ceea ce însemna că era puțin probabil ca luminile să fie un  simplu rod al imaginației. Și, bineînțeles, că, în momentul față, cimitirul se scufundă. Chiar și după câteva ore, nu știa mai mult decât în omentul când începuse. Ca majoritatea misterelor, era puzzle cu multe piese disparate. Legenda, fie că Hettie blestemase orașul său nu, era în esență o încercare de a înlănțui câteva piese într-o formă inteligibilă. Dar de vreme ce legenda avea ca bază ceva fals, însemna că unele piese — indiferent care — fuseseră fie trecute cu vederea, fie ignorate. Și asta însemna, fără îndoială, că Lexie avusese dreptate. Trebuia să citească totul și în felul acesta nu-i va scăpa nimic. Nici o problemă. Aceea era, de fapt, partea plăcută. Căutarea adevărului era adesea mai amuzantă decât transcrierea în forma completă a concluziei reale, așa că se pomeni cufundat în subiect.” Citește mai puțin...