Mastile fricii

O carte despre modul în care traumele din copilărie ajung să ne domine și să sufoce maturitatea. O poveste care probabil reprezintă realitatea multor familii de aici și de aiurea: amprenta lăsată asupra viitorului unui copil de un părinte autoritar, violent și incapabil să își depășească neputințele.
Citește tot rezumatul cărții Mastile fricii... O istorie a metamorfozei unei personalități abuzate de violență și frica, o privire emoționantă asupra maternității înăbușite de stereotipuri și a unei iubiri care putea să fie perfectă, dacă protagoniștii săi ar fi trăit prezentul (clipa). Un roman frumos și trist, dur și sensibil deopotrivă, o mărturie impresionantă despre părinți și copii și frica teribilă care îi desparte uneori, sufocând iubirea, pacea interioară, bucuria vieții, tot ce e mai frumos în oameni. - Radu Găvan Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile sale o voce nouă, necunoscută mie. Mătura și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectivă intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi Măștile fricii, iată-l: vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă. - Ada Roseți Fragment din romanul "Măștile fricii" de Camelia Cavadia: "După ce-am scăpat de tata, n-am mai fost atât de disperați să luăm numai 10 la școală. N-am mai fost vânătorii de note. Tata fusese un amărât de instalator care scotea flăcări pe nări de fiecare dată când vedea vreun 9 pătându-ne onoarea în catalog. Ne snopea în bătaie uneori și fără motiv, darămite când îi ofeream vreunul. Învățam pe rupte și ne rugăm de profesori să nu ne trântească vreo notă mică. Cel mai mult ne temeam de sport, de desen, de materiile unde nu era neapărat nevoie de învățat, ci mai degrabă de abilitați fizice sau artistice. Pentru colegi eram vânătorii de note, ahtiații după 10. Niciunul nu bănuia bătăile pe care le mâncăm, pedepsele la care eram supuși dacă luăm vreo notă mai mică. Ne-nvățasem însă să acceptăm oprobriul colegilor, fără să le purtăm ranchiuna. N-aveau de unde să știe ce-i cu noi. N-am să uit niciodată bătaia îngrozitoare pe care a încasat-o David când a luat 9 în teză la matematică. Deși bătăile erau la ordinea zilei, totuși aceea a fost atât de cruntă, încât de fiecare dată când mă gândesc la David copil, îmi revine-n minte imediat. De cum a văzut lucrarea, tata l-a împins cu putere în camera noastră, a copiilor, și i-a cerut să se dezbrace la pielea goală. Pe măsură ce David își dădea hainele jos, tata le aranja cu precizia unui chirurg ce-și înșiră cu grijă instrumentarul. Apoi l-a legat de calorifer și a început să-l bată cu cureaua, tacticos, minute în șir, de parcă ar fi avut toată viața la dispoziție pentru asta. Eu și soră-mea ne refugiaserăm în bucătărie, cu mâinile încleștate pe urechi, încercând să estompăm zgomotul țipetelor ce se-auzeau. Nimic însă nu le putea acoperi. " Citește mai puțin...