Aș renunța la toate cărțile din biblioteca mea pentru cărțile Cameliei. Nu am întâlnit niciodată pe cineva care, mai presus de orice, să pună atâta suflet în propria-i scriitură, să se scurgă pe sine pe hârtie, să devină unul cu fiecare cuvânt așternut. Un autor pe care eu îl văd ca pe un mântuitor al cuvintelor, iar Măștile fricii? Un roman care te face să (te) plângi, să râzi și să iubești.
Înainte de Măștile fricii am citit (și re-citit) Vina, primul roman al autoarei. Deși n-aș putea să afirm care e preferata mea, spun doar că evoluția scriitorească a Cameliei se vede. Cred că Vina e copilul mai mic al Măștilor. Cu personaje nu atât de complexe și descrieri mai succinte, dar care abordează o temă asemănătoare, tot relațiile dintre oameni.
Vocea romanului este Ema, o tânără care a crescut în palmele tatălui său, împărțind suferința cu cei doi frați, David și Sofia. Moartea tatălui lor îi face pe cei trei să se nască cu adevărat. Din propria cenușă. Din propriul sânge. Din propriile răni.
-Ma strâng pereții, spunea el. Visez cum mă strivesc și cum mă aruncă de la unul la altul, îmi zdrelesc pielea și după ce m-au făcut tot o rană, mă scuipă afară.
Ce nu te omoară însă te face să-ți dorești să fi fost mort. Dacă vom ajunge și noi ca el? Dacă și copiii noștri vor muri de frică numai la vederea noastră? Acestea sunt întrebările care îi tulbură nopțile Emei, cea care devine prima dintre frați mamă și soție. Tânăra își dorește un viitor strălucit pentru copiii săi, dar dacă, din dorința excesivă de a-i proteja, de a-i face să exceleze la învățătură, Ema ajunge versiunea feminină a tatălui ei? O versiune mai blândă, aș zice, deoarece nu îi bătea pe micuți.
David și Sofia, frații Emei, se pierd și ei pe sine într-o căutare periculoasă a adevărului. Victor, soțul Emei, o iubește pe aceasta mai mult decât orice, chiar și după ce află de aventura soției sale. Un bărbat înțelept și iubitor, care ajunge în scurt timp să fie și mamă și tată pentru copiii săi.
Cuvintele sunt de prisos în momentul acesta. Mă simt înmărmurită, nu prea pot să scriu sau să gândesc lucid. Recunosc că am plâns. Nu numai la finalul romanului, ci pe parcursul întregii cărți. Măștile fricii nu e un roman pentru cei slabi, pentru cei care cred în iubirea adevărată și veșnică, și nici pentru cei care se lasă păcăliți de măștile unei realități de carton. Măștile fricii e un roman dur și dur de adevărat. Un roman pentru cei care vor să știe adevărul, chiar dacă doare. Pentru că adevărul doare, dar minciuna ucide.
Pentru prima dată poate, îmi doresc să nu se regăsească nimeni în acest roman, deși știu că e imposibil. Știu că mulți dintre cei care citesc vor izbucni în râuri de lacrimi, amintindu-și de copilăria lor. Pe alții însă, poate-i va trezi la realitate. Poate va fi palma peste față care le va zice că violența și abuzul propriilor copii are ca roade măștile fricii.
-Dar, tată, dacă suntem și noi la fel?
Recomand Măștile fricii tuturor celor curajoși. Tuturor cărora știu deja adevărul despre lumea în care trăim, și dacă nu, vor să îl descopere. Scriitura Cameliei Cavadia m-a făcut, încă o dată, să plâng. De durere. De suferință. De tot ce se întâmplă în spatele unor măști. Am rămas doar lacrimi. Fără măști, doar lacrimi.
Alte recenzii de la Camelia Cavadia:
Da, sunt convinsa ca este o carte minunata, nu in contextul povestii insa 🙁
Nu am citit nimic de aceasta autoare, dar stiu, ca intr-o zi, atunci cand voi fi pregatita voi citi aceasta carte