Alteta regala

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Scris între anii 1905 și 1909, Alteță regală poate fi citit în mai multe chei: dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman în care, privită fie cu ironie, fie cu umor, natura umană își dezvăluie cele mai ascunse sentimente, iar ideile sociale, politice și, implicit, estetice ale autorului capătă o formă recognoscibilă.  Thomas Mann construiește un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman“: familia Grimmberg domnește peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare“, căci finanțele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbații de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate.
Citește tot rezumatul cărții Alteta regala... Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesă Dorothea dă naștere unui al doilea prinț, Klaus Heinrich, care are „o mână sfrijită“. Din acest punct, romanul se desparte în ramificații alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educație, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeași măsură, și o fericire obștească, căci el își va găsi marea dragoste și va împlini profeția sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume. Fragment din volum:   “Albrecht al II-lea    Marele duce Johann Albrecht muri de o boală îngrozitoare, care avea ceva nud și abstract în sine și care, de fapt, nu putea fi denumită altfel decât moarte. Se părea că moartea, sigură de dreptul ei de posesiune, refuză în cazul acesta orice mască sau apariție și că se prezenta direct, că ea însăși, ca descompunere propriu-zisă. Era vorba, în esență, de o descompunere a sângelui, provocată de supurații interne, iar o operație radicală, întreprinsă de un chirurg celebru, nu putu nici măcar să încetinească procesul progresiv al distrugerii. Sfârșitul veni repede, cu atât mai repede cu cât Johann Albrecht opusese prea puțină rezistența morții. Dădea semne de un dezgust fără margini și se exprimă față de membrii familiei și chiar față de medicii curanți, în repetate rânduri, în sensul că e obosit de moarte „de toate" — deci de existența sa princiară, de modul său de viață august și supus exhibiției. Trăsăturile obrajilor, cele două brazde de trufie și plictiseală, se conturară în ultimele sale zile într-un fel înspăimântător de exagerat, cu adevărat grotesc, ca o grimasă, pentru a se netezi puțin abia în moarte... Ultima boală a marelui duce avu loc iarna. Marele duce moștenitor Albrecht, chemat fiind din localitatea caldă și uscată unde-și petrecea anotimpul rece, nimeri pe o vreme umedă, cu zăpadă, care-i amenința grav sănătatea. Fratele sau Klaus Heinrich își întrerupse călătoria instructivă, care se apropia oricum de sfârșit, și se întoarse cu domnul von Braunbart-Schellendorff, în lungi etape de călătorie de câte o zi, din frumoasele țări ale Sudului. În afară de cei doi fii princiari, la căpătâiul muribundului se mai aflau marea ducesă Dorothea, prințesele Katharina și Ditlinde, prințul Lambert - fără încântătoarea sa soție -, medicii curanți și cameristul Prahl; iar în camera alăturată erau adunați în interes de serviciu demnitarii și miniștrii. Dacă se putea acorda crezare afirmațiilor sub jurământ ale slujitorilor, în ultimele săptămâni și zile se intensificase extraordinar de mult larma făcută de „stafii" în Camera Bufnițelor." Citește mai puțin...