Alesul

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Ceea ce, dincolo de ironia și de virtuozitatea lui, era suflet, fidelitate, responsabilitate și putere de a iubi – timp de zeci de ani cu totul neînțelese de publicul german –, tocmai asta va menține vii opera și amintirea lui Thomas Mann.
Citește tot rezumatul cărții Alesul... - Hermann Hesse Rareori se întâmplă să nu aibă dreptate cel ce scoate la iveală păcătoșenia din faptă bună, dar Dumnezeu privește cu îndurare faptă bună, chiar dacă își are rădăcină în porniri trupești. - Thomas Mann Până la urmă, cum stau lucrurile cu această carte, povestea păcătosului bun, povestea unui papă? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicată când autorul avea 76 de ani și, fără îndoială, face concurența celor mai îndrăznețe romane contemporane, încălcând simultan tabuul erotic și pe cel religios. Cel mai bine o definește călugărul Clemens, povestitorul: «o poveste groaznică și totodată înălțătoare». E vorba de o istorie medievală, și tot rafinamentul trubadurilor, truverilor și minnesângerilor se topește în acest adevărat poem, dându-i frumuseți în măsură să-l satisfacă pe cel mai citit cititor. Ironia plină de înțelegere pe care autorul și-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de noblețe, atinge și ea nivelul cel mai înalt din toată creația thomasmânniană. Luminează pur și simplu toată povestea. și, nu în ultimul rând, deși aproape libertină, Alesul e, totuși, o carte (cu) morală. - Ioana Pârvulescu Thomas Mann și-a scris romanul Alesul în ultima parte a vieții, în 1951. Nicăieri în opera lui nu există, ca în Alesul, o mai puternică senzație de spectacol narativ, lingvistic și de idei în dialog, menit delectării și amuzamentului. Este îndeobște cunoscut obiceiul prozatorului de a le citi membrilor familiei capitole din cărțile la care lucra, astfel încât uneori își permite mici aluzii la reacția ascultătorilor, le face cu ochiul și îi ia părtași. În felul acesta se amuză regește și îi amuză pe cei din jur. Păcătosul cel bun, tema lui Hartmann von Aue, în atingere cu tema faustică, goetheană, a diavolului bun, construiesc laolaltă „o poveste ce dă pe-afară de orori trupești și oferă o dovadă înfricoșătoare despre tot ce este în stare să facă trupul, fără șovăială sau refuz“. Emoției i se opune ironia, dusă până la limita-limitelor.