Muntele vrajit

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură O capodoperă a literaturii secolului XX, Muntele vrăjit strânge într-o adevărată frescă intelectuală toate forțele ce acționează asupra omului modern.
Citește tot rezumatul cărții Muntele vrajit... Thomas Mann descrie în romanul sau societatea europeană de dinainte de Primul Război Mondial, o lume bolnavă ce se îndreaptă către o catastrofă. Ce v-aș putea spune despre această carte și despre felul în care ar trebui ea citită? Cred că modul deosebit în care este construită compoziția ei face ca plăcerea lecturii să fie mai mare și mai profundă când o citești a doua oară - așa cum și muzica trebuie să-ți fie cunoscută ca s-o poți savura cu adevărat.  - Thomas Mann Autor recomandat de George Banu în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din roman: "Suspect politic! În ritmul obișnuit al zilelor interveniră schimbări: mai întâi veni o duminică, o duminică, în care sosi o orchestră, pe terasă, ceea ce se întâmplă la fiecare paisprezece zile și se întâmplă și acum, în cea de-a doua jumătate a săptămânii în care sosise Hans Castorp. Venise marți, așadar, era a cincea zi după, nemaipomenită furtună și acea întoarcere a iernii — o zi primăvăratică, gingașă și proaspătă, cu nori albi pe cerul de un albastru-deschis și cu lumină potolită, a soarelui pe povârnișuri și în vale unde reapăruse verdele estival potrivit sezonului, căci zăpada fusese osândită să se topească repede. Era evident că fiecare se silea să țină seama și să, dea importanța acestei duminici; administrația și pacienții se ajutau între ei cu sârguință. Chiar la ceaiul de dimineață, se servise cozonac cu migdale, în dreptul fiecărui loc de la masă, era așezat un păhărel cu câteva flori, garoafe sălbatice sau chiar bujori de munte, pe care domnii și le puneau la butoniere (procurorul Paravânt din Dortmund își pusese fracul și o vestă, cu picățele), toaletele doamnelor erau de-o eleganță sărbătorească și diafană, — doamna Chauchat apăru la micul dejun într-o rochie de dimineață din dantelă, cu mâneci scurte, pe care o puse acum pentru prima oară, izbind cu zgomot ușa de sticlă, privind sala și prezentându-se cu o oarecare grație înainte de-a se îndrepta cu pași tiptili către masa ei, iar această rochie de dimineață o prindea atât de bine, că vecina lui Hans Castorp, profesoara de la Konigsberg, se arată întru totul entuziasmată, — ba chiar și perechea barbară de la masa rușilor de rând ținuse socoteala, de ziua închinată Domnului, adică bărbatul își schimbase bluza de piele cu un veston scurt și pâșlarii cu niște ghete, iar ea, ce-i drept, avea pentru ziua aceasta, sub eșarfă de pene ponosite, o bluză de mătase verde cu guleraș de dantelă... Hans Castorp încruntă din sprâncene când îi zări, apoi păli, adică avu o comportare la care atmosfera de aici îl îndemnă destul de des. Concertul începu imediat după a doua gustare de dimineață: diferite instrumente de suflat de alamă și de lemn se găseau acolo și cântau, alternând arii ușoare sau mai serioase, până la ora prânzului. În timpul concertului, cura de odihnă nu mai era absolut obligatorie. Firește, câțiva se delectau ascultând de pe balcoane această muzică încântătoare, dar și în pavilionul din grădină erau câteva scaune ocupate; însă majoritatea pacienților stăteau pe terasa acoperită, la micile mese albe, pe când grupul petrecăreților, găsind că este prea corect să stea pe scaune, ocupă treptele de piatră care duceau spre grădină, fiind cu toții foarte binedispuși; erau bolnavii tineri, domni și domnișoare, dintre care Hans Castorp îi cunoștea pe cei mai mulți fie după nume, fie după înfățișare. Printre ei se aflau atât Hermine Kleefeld, cât și domnul Albin care se învârtea cu o cutie mare și înflorată, plină, cu ciocolată, invitând pe toată lumea să se servească, în timp ce el însuși nu mânca deloc, în schimb fuma țigări cu cartonul aurit, afișând o mutră provocatoare; printre alții mai erau tânărul buzat din Clubul jumătăților de plămâni, domnișoară Levi, slabă, și cu obrazul de culoarea fildeșului, un tânăr blond-cenușiu pe care-l strigau cu numele de Rasmussen și care din pricină că avea încheieturile slabe lasă să-i spânzure mâinile ca niște aripioare de peste în dreptul pieptului, doamna Salomon din Amsterdam, o femeie îmbrăcată în roșu (...)" Sunt romane care prilejuiesc cititorului o experienţă intelectuală ameţitoare, o aventură a spiritului de proporţii, române pe care nu doar le cîteşti, dar care te absorb, te fascinează, te epuizează prin dimensiuni şi profunzime, romane care te provoacă prin felul în care sunt scrise dar şi prin conţinut, romane cu care te-ai putea lupta şi care te-ar putea ţine prizonier între pagini zile, săptămâni întregi. Poate tocmai pentru că lectura lor implică mize extreme, senzaţii tari, atenţie sporită, răbdare, poate pentru că suntem interesaţi de dimensiunea mai prietenoasă a lecturii, ca prilej de evadare şi divertisment accesibil, tocmai asemenea române despre care aminteam că pot fi considerate un fel de evereşti literari, în faţa cărora mulţi cititori se pleacă cu respect şi poate chiar cu teamă, fără să le fi parcurs, sunt pur şi simplu ocolite chiar şi de către devoratorii de pagini. Mie mi-au trebuit câţiva ani buni să-mi fac curaj să parcurg un asemenea roman, anume capodopera lui Thomas Mann de peste 1000 de pagini: Muntele vrăjit. Dacă e un lucru comun ca orice carte să-ţi deschidă o lume nouă, să te invite, cel puţîn în calitate de spectator să priveşti printr-o fereastră narativă, Muntele vrăjit, deşi e o poveste care e relatată aparent de un narator omniscient, care ia o poziţie de superioritate în raport cu personajele sale, te transportă pur şi simplu în lumea creată şi te face să parcurgi, împreună cu protagonistul etapele transformării sale. În acelaşi timp, Muntele vrăjit, în ciuda dimensiunilor impresionante nu este o poveste în adevăratul sens faptic al cuvântului, este un roman alcătuit din evenimente care luate în sine sunt neimportante, dar este un roman atmosferei, al conversăţiilor, un roman în care timpul şi spaţiul îşi pierd reliefurile subînţelese care condiţionează progresia oricărei naraţiuni, în care experienţele decisive se câştigă nu atât prin acţiuni şi lanţuri de evenimente, cât prin acumularea şi asumarea unor rutine și discuții prin care personajele devin parte dintr-un alt univers. Acţiunea romanului ar putea fi rezumată în puţine cuvinte: Hans Castorp, un tânăr modest, rămas orfan şi crescut de unchii bogaţi, un ins cu origine bună, purtări urbane şi respect pentru muncă, bine instruit, dar lipsit de călităţi excepţionale, puţîn pedant şi destul de comod poposeşte, la recomandarea apropiaţilor, pentru câteva săptămâni într-un sanatoriu din munţii elveţieni, la începutul secolului XX, unde sunt internăţi bolnavii cu afecţiuni pulmonare, inclusiv vărul lui Hans Castorp, Joachim. Nu trece mult timp şi medicii de la sanatoriu, la un consult mai amănunţit, descoperă că şi Hans este atins de o boală pulmonară şi îi recomandă acestuia să mai rămână la sanatoriu, pe termen nedeterminat. De la câteva săptămâni, cât îşi propusese să stea iniţial, Hans Castorp va ajunge să petreacă în munţi nu mai puţîn de 7 ani, până la începerea Primului Război Mondial. Romanul acoperă, inegal din punct de vedere al detaliului cronicii din această perioadă, experienţele lui Castorp în lumea din munţi, guvernată de cu totul alte reguli şi o cu totul altă atmosferă faţă de lumea de la şes. În acest loc Hans va întâlni tot felul de parteneri de dialog şi experienţe, cu care îşi va petrece timpul: de la doctorul Krokowski şi consilierul aulic Berhof, adevărate eminenţe cenuşii, figuri enciclopediste, de al căror verdict atârnă plecările sau întrările în sanatoriu, figuri care nu se dau înapoi să exploreze patologiile corporale dar şi subconştientul, visele, temele cu reliefuri oculte, la aprigii clasicişti Settembrini şi Naphta, voci care aruncă în arena ideilor o dialectică constantă, de o mare anvergură intelectuală, mereu surprinzătoare pentru Castorp. Sunt de remarcat, de asemenea şi Clavdia Chauchat, prezenţa feminină care va aprinde pasiunea în tânărul protagonist dar şi însoţitorul ei olandezul Peeperkorn capabil să hipnotizeze publicul printr-o vitalitate de invidiat şi desigur, vărul Joachim, printre puţinii care nu îşi asumă integrarea deplină în sanatoriu, visând mereu la momentul desăvârşirii carierei de militar Desigur, galeria de personaje este mult mai generoasă, prezenţele amintite se vor dovedi însă cele mai marcante şi mai longevive pentru Castorp. Renunţând lent la vechile sale obicieuri şi la atitudinea de spectator rece, Hans Castorp va deveni un participant activ la viaţa din sanatoriu, se va desprinde de lumea în care a fost crescut şi se va dedica, într-o expectativă nedeterminată formării intelectuale: va participa la conferinţele doctorilor, va purta discuţîi aprinse cu partenerii educăţi, va explora domenii pentru care nutrise doar o ipotetică simpatie: biologia, astronomia, filosofia, va crea legături profunde cu locuitorii sanatoriului, luând chiar el iniţiative empatice şi va trăi, într-un moment cheie al romanului, în solitutdinea pădurii elveţiene un vis care proiectează contradicţiile condiţiei umane. Complexitatea romanului lui Mann (care, chiar după spusele autorului necesită cel puţîn două lecturi pentru a îmbrăţişa multiplele semnificăţii) este, desigur, copleşitoare. Sunt zeci, sute de pagini de conversăţie savantă şi fraze labirintice, zeci şi sute de simboluri care însoţesc călătoria lui Castorp în lumea din munţi. Adesea ai impresia că întreaga narăţiune este un pretext pentru o etalare a impasului ideologic al lumii europene antebelice, al unei dialectici interminabile şi ameţitoare, o adevărată enciclopedie a nivelului cultural şi ştiinţific al epocii. Pe de altă parte, este o poveste convingătoare şi puternică despre instituţionalizare (o chestiune extrem de relevantă şi de impact pentru Europa secolului XX), despre felul în care regulile şi cadrul spaţio-temporal pot modela personalităţile umane. Antiteza între lumea de jos şi lumea de sus, între şes şi munte, între societatea surprinsă de istorie şi societatea atemporală din pădurea elveţiană este omniprezentă pe parcursul întregului roman. Sanatoriul, acel loc unde aparent stau bătrâni cinici puşi pe ghiftuială, într-o trândăveală lejeră, unde plictisul şi epuizarea domnesc umbrite de ameninţarea morţii, de unde toţi vor să scape cât mai repede, se va dezvălui drept un microunivers care asimilează nu doar vechile concepţii şi personalităţile celor sosiţi aici dar chiar şi percepţia spaţiului şi a timpului. Necuviinţa, lamentaţia, excesele instinctuale care îi fac o impresie neplăcută lui Castorp la început se volatilizează pe măsură ce protagonistul se aclimatizează, asumă rutina sanatoriului cu mesele bogate la ore fixe, plimbările regulamentare, examenul medical şi incertitudinea evoluţiei bolii. Personajele care îl înconjoară pe Castorp au, de asemenea, valenţe simbolice şi sunt agenţi metaforici ai forţelor spirituale care au traversat Europa până în punctul culminant al Primului Război Mondial: Settembrini este vocea umanismului iluminist care visează la triumful Raţiunii şi al Dreptăţii la o republică universală, vocea preocupată de progres, perfectibiltiatea omului şi eradicarea suferinţelor de orice fel. La polul opus este Naphta, profesorul de limbi clasice, tot un aristocrat al spiritului care condamnă futilitatea doctrinelor economice engleze, un apologet al Bisericii şi al Evului Mediu, al extazului mistic, respingând corporalitatea, pledând pentru un negaţionism ascetic. Peeperkorn, olandezul, dirijorul mulţîmilor, cel care prezidează petrecerile ca nimeni altul, este expresia dioniasiacă a vitalităţîi pure, hipnotice, incoerent intelectual şi totuşi impozant, pasional şi seducător. Vărul Joachim, eternul înadaptat al sanatoriului, este vocea datoriei, este soldatul care visează să slujească lumea de jos, să împingă mersul istoriei, iar domnişoară Chauchat este vocea iubirii, în mod ironic sau nu, una dintre cele mai convingătoare, prin manieră deloc etapizată, ci mai degrabă spontană şi totală în care acţionează. Prins între aceste forţe este indecisul Hans Castorp, individul mediocru care dă ascultare, pe rând şi în acelaşi timp acestor glasuri asurzitoare care îi vor alimenta confuzia dar şi limpezirea spirituală. Iniţierea sa intelectuală va fi dublată de iniţierea în boală (şi atitudinea faţă de boală ţine tot de o specie de pedagogie) şi de obişnuinţa cu o specie de eternitate conservată în sanatoriu. Discuţiile interminabile despre natură şi spirit, capitalism şi Biserică, arta care trezeşte sau artă stupefiant care adoarme, boala care degradează sau înnobilează, vatămă sau sporeşte demnitatea umană, privirile spre radiografiile care te fac să priveşti mai degrabă spre propriul tău mormânt şi descompunere, antrenând reflecţîi despre moarte şi dispariţie, dar şi despre muzică vor fi dizolvate de sosirea marelui război. La fel ca protagonistul, cititorul va fi înghiţit, treptat, de acest microunivers pe care istoria nu îl va ocoli în cele din urmă, va trăi calustrofobia, plictiseala, rutina, vă simţi timpul dilatându-se şi comprimându-se după legi necunoscute, va trăi vertijul ciocnirilor intelectuale şi puterea de seducţie a iraţionalului, forţele care dezbină şi unesc, contradicţiile umanului în cele mai elaborate şi profunde forme. Fără îndoială un fluviu în care se amestecă literatură, filosofia, ştiinţa, artă compoziţiei şi sondarea psihologică, Muntele vrăjit este o experienţă de lectură epuizantă, solicitantă dar unică şi plină de satisfacţii, dacă veţi avea suficientă răbdare şi timp să o parcurgeţi, să vă lăsaţi răpiţi de atmosfera sa. E vorba de o experienţă de lectură pe care aş numi-o totală pe care orice cititor ar trebui să o trăiască măcar o dată în viaţă. Dar e o experienţă care nu e uşor de dus la bun sfârşit care cred că trebuie anticipată. Iar dacă obişnuim să ne planificăm vacanţele, nunţile şi alte evenimente marcante din viaţa noastră cu cel puţîn un an înainte, tocmai pentru că le considerăm provocări care necesită pregătire şi disponibilitate, cred că, la rândul său, romanul lui Thomas Mann este o experienţă de lectură pe care merită să ţi-o planifici cel puţîn o dată, într-o viaţă de cititor. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...