Diavolul si domnisoara Prym

O comunitate devorată de lăcomie, lașitate și frică. Un om persecutat de fantomele trecutului său dureros. O tânără în căutarea fericirii. Într-o săptămână plină de evenimente, fiecare dintre ei se va confrunta cu întrebări despre viață, moarte și putere și fiecare dintre ei va trebui să-și aleagă propria cale.
Citește tot rezumatul cărții Diavolul si domnisoara Prym... Vor alege binele, sau răul? Scena acestei lupte extraordinare este îndepărtatul sat Viscos. Sosește un străin, purtând cu el un rucsac în care se afla un caiet și unsprezece lingouri de aur. El vine aici pentru a afla răspunsul la o întrebare care îl chinuie: oamenii, în esență, sunt buni, sau rai? Întâmpinându-l pe misteriosul străin, întreg satul devine complice la intriga lui sofisticată, care va marca pentru totdeauna viețile locuitorilor. În acest roman uluitor, Paulo Coelho prezintă lupta dintre lumină și întuneric din adâncul fiecărui suflet și mesajul ei pentru viața noastră de zi cu zi: să îndrăznim să ne urmăm visurile, să avem curajul de a fi altfel și să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat. Diavolul și domnișoara Prym este o poveste încărcată de emoție, în care integritatea ființei umane este supusă unui test cumplit.     Fragment din romanul "Diavolul și domnișoara Prym" de Paulo Coelho:     „Chantal era epuizată. Ardea de nerăbdare ca toți să plece devreme, dar străinul era deosebit de inspirat și nu mai termină de istorisit fel de fel de întâmplări, pe care ceilalți le ascultau cu atenție și cu acel respect poltron — mai degrabă supusenie — pe care țăranii îl manifestă față de toți cei care vin din orașe mari, socotindu-i mai culți, mai pregătiți, mai inteligenți, mai moderni.     „Niște proști", își zicea ea în gând. „Habar n-au cât sunt de importanți. Nu știu că ori de câte ori cineva, oriunde pe lumea asta, duce la gură o furculiță, o face doar mulțumită unor oameni ca locuitorii din Viscos, care trudesc din zori până noaptea târziu, și ara pământul cu sudoarea trupurilor lor ostenite, și îngrijesc de vite cu o răbdare inimaginabilă. Sunt mai de trebuință lumii decât toți cei care trăiesc în marile orașe, și totuși se comportă — și se simt — ca ființe inferioare, complexate, inutile."     Străinul era însă dispus să demonstreze că cultura lui era mai valoroasă decât strădania fiecăruia dintre bărbații și femeile din bar. Arată către o imagine de pe perete:     — Știți ce e asta? Unul dintre cele mai faimoase tablouri din lume: ultima cina a lui Iisus cu ucenicii săi, pictat de Leonardo da Vinci.     — Nu poate fi chiar așa faimos — zise patroana hotelului. Costa foarte puțin.     — E doar o reproducere; pictura originală se găsește într-o biserică foarte departe de-aici. Există însă o legendă cu privire la acest tablou, nu știu dacă v-ar plăcea s-o auziți.    Toți dădură afirmativ din cap, iar Chantal se simți din nou rușinată că era acolo, ascultându-l pe un bărbat care-și etală cunoștințele inutile doar ca să arate că știe mai mult decât ceilalți.     — Când a conceput această scenă, Leonardo da Vinci s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele — sub chipul lui Iisus — și Răul — sub chipul lui Iuda, prietenul care se hotărăște să-l trădeze în timpul mesei. Și-a întrerupt lucrul la jumătate, până când avea să găsească modelele ideale.     Într-o zi, în timp ce asista la repetiția unui cor bisericesc, a văzut într-unul din băieți imaginea desăvârșită a lui Hristos. L-a invitat la el în atelier și i-a reprodus trăsăturile în studii și schițe.     Au trecut trei ani. Cina cea de Taină era aproape gata Da Vinci însă nu găsise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care răspundea de biserică începu să-l preseze, cerândui să isprăvească numaidecât fresca.     După mai multe zile irosite zadarnic, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrențăros, beat, lungit în șanț. Cu mare greutate, le ceru ajutoarelor sale să-l ducă până la biserică, deoarece nu mai avea timp să facă schițe.     Cerșetorul a fost cărat până acolo, fără să-și dea seama ce se întâmplă cu el: ajutoarele îl țineau în picioare, în timp ce Dă Vinci copia trăsăturile necredinței, ale păcatului, ale egoismului, atât de bine imprimate pe fața lui.     Când pictorul a terminat, cerșetorul, revenindu-și oarecum din beție — deschise ochii și văzu pictura din fața lui. Și zise, cu un amestec de groază și tristețe:     — Am mai văzut pictura asta!     — Când? întrebă un Da Vinci surprins.     — Acum trei ani, înainte de a fi pierdut tot ce-aveam. Pe vremea când cântam în cor și duceam o viață plină de vise, iar artistul m-a convins să pozez că model pentru chipul lui Iisus.    Străinul făcu o pauză lungă. Ochii lui îl fixau pe preot, care își sorbea berea, dar Chantal știa că vorbele spuse de el îi erau adresate ei.     — Cu alte cuvinte, Binele și Răul au unul și același chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi tăie calea oricărei ființe umane.     Se ridică, își ceru scuze, spunând că era obosit, și se duse la el în cameră. Toți plătira ceea ce datorau și plecară agale, aruncând priviri către reproducerea ieftină a celebrului tablou, fiecare întrebându-se pe sine în ce perioadă a vieții lor fuseseră atinși de un înger sau de un diavol. Fără ca nimeni să adreseze vreo vorbă celuilalt, toți ajunseră la concluzia că așa ceva se întâmplase în Viscos înainte ca Ahab să fi pacificat regiunea; acum, oricare zi era la fel cu alta, și nimic mai mult.” Citește mai puțin...