Fetita careia nu-i placea numele sau

N-o cheamă nici Violetă, nici Lăcrămioara, nici Camelia. Cît e ea de inteligență, de curajoasă și de plină de imaginație, se împiedică și se întristează mereu de un singur lucru: numele său, care nu-i place nici în ruptul capului.
Citește tot rezumatul cărții Fetita careia nu-i placea numele sau... Părinții ei i-au dat un nume tare ciudat: Sakız Sardunya, adică Mușcata Curgătoare, o floare care n-are altă treabă decît să atragă păsările colibri. Fetița nu are frați sau surori, iar prietenii ei cei mai buni sînt cărțile, singurele care nu rîd de numele ăsta curios. Numai că nici ele, cărțile, nu-s prea fericite pe lume: printre atîtea jocuri video și desene animate de la televizor, copiii au uitat să mai asculte și să mai inventeze povești, așa că tărîmul lor fermecat e în primejdie. Mușcata Curgătoare e tare speriată: doar n-o să fie ea singură în stare să-l salveze, nu?   „Era un glob pămîntesc iluminat. Era mai mare decît o portocală, mai mic decît un pepene galben. Pe el se vedeau marile, rîurile, lacurile, munții și vulcanii. Granițele țărilor fuseseră trasate cu pietricele de diferite culori care pîlpîiau. Cînd îl apucai exact de la mijloc, adică de la linia Ecuatorului, se deschidea ca o cutie cu capac. Dar înăuntru era gol. Dacă însă te gîndeai la greutatea lui, nu părea gol. Poate că avea un compartiment ascuns. Și, oricît îl zgîndărise, nu-l găsise... În momentul acela s-a întîmplat ceva ciudat. Pietricelele de pe glob au început să pîlpîie. Sakız Sardunya s-a dat speriată înapoi. Dar o voce lăuntrică îi spunea că acel obiect ciudat ascunde un secret. Trebuia să-l descopere. Și-a luat inima în dinți și a pus globul în ghiozdan. După Cuore avea să vină din nou altă dată. S-a îndreptat spre ieșire. Exact în acel moment s-a auzit o voce...” Vîrsta recomandată: 10+ Traducere din limba turcă de Sunia Iliaz Acmambet Cu ilustrații de Zafer Okur Fragment din cartea "Fetița căreia nu-i plăcea numele său" de Elif Shafak: "Băieții obraznici din clasa inventaseră și câteva versuri cu rima:  Plouă, șuvoaiele zăgazurile-și sparg,  Sardunya din glastra privește pe fereastră. Apele se revărsă, bărcile nu mai ies în larg, Sardunya își bea apă în glastră.    Ori de câte ori plouă, ei cântau acest cântecel. Iar Sakiz Sardunya ce putea să facă? Ascultă neputincioasă.  Uneori se înțelegea bine cu un coleg sau vreo colegă. În pauze umblau împreună, la masa de prânz stăteau alături, își destăinuiau secretele. Timp de câteva zile, totul era frumos. Dar apoi Sakiz Sardunya observă că și acest nou prieten s-a alăturat celor care râdeau când îi auzeau numele (sau chicotea pe margine). Atunci inima ei era rănită.  Nu așa e o prietenie adevărată. Nu trebuie să râzi de prietenul tău doar ca să fii la fel ca ceilalți. „Decât să am prieteni falși, mai bine mă joc singură", zicea Sakiz Sardunya. Era singură. Uneori i se părea chiar că e singură pe întreg pământul.  Într-una din cărțile pe care le citise a aflat că toată lumea de pe pământ ar avea un seamăn în spațiu. Că, orice ar face omul aici, geamănul lui de pe altă planetă face același lucru. De exemplu, când tu plângi aici, geamănul tău plânge acolo; când tu razi aici, geamănul tău râde acolo.  Subiectul ăsta îi atrăsese atenția. Privise cerul, câteva seri la rând, cu atenție. Bineînțeles, știa că stelele se află la mare distanță. Cu toate acestea, sperase ca pe undeva pe sus să vadă plimbându-se o fată pe care o cunoștea. O Sakiz Sardunya extraterestra care semăna cu ea, dar care avea pielea de un verde ca al șopârlelor, urechi mari, ochi care se aprind și se sting că becurile...  Dar apoi renunțase să se mai gândească la așa ceva. Adevărul e că nu credea să mai existe vreo fată ca ea, fie ea și extraterestră. Ea era singura Sakiz Sardunya din întreg universul.  Copilul cu numele cel mai ciudat de pe tot globul.  Și nu îi plăcea deloc, dar deloc numele ei..." Citește mai puțin...