Cele trei fiice ale Evei

În drum spre casa unor prieteni, unde e invitată la cină, Peri – soție casnică și mama a trei copii – este pusă în fața unui fapt neplăcut: îi este furată geanta de pe bancheta din spate a mașinii.
Citește tot rezumatul cărții Cele trei fiice ale Evei... Reușind s-o recupereze și cercetîndu-i cu mîini tremurătoare conținutul, da peste o poză polaroid din anii de studenție la Oxford, ce are în centru un profesor charismatic și nonconformist înconjurat de trei studente. Imaginea îi readuce dintr-odată în minte trecutul. Mai întîi își vede familia scindată, în care mama este sensibilă la moștenirea religioasă, pe cînd tatăl se închină rațiunii, privind credința ca pe o formă de ignoranță. Apoi anii de studenție la Oxford, unde se împrietenește cu Shirin, o englezoaică-iraniană atee, și cu Mona, o americancă-egipteană religioasă, cu care poartă discuții aprinse despre islam și feminism în casa din Jericho unde locuiesc împreună. Trei tinere aduse împreună de capriciile sorții, Shirin, Mona și Peri sînt Păcătoasă, Credincioasă și Nehotărîtă, care încearcă să treacă peste diferențe și prejudecăți și să-și găsească locul într-o lume din ce în ce mai amenințătoare. Deși abordează în continuare teme spirituale, Shafak a început să-și ancoreze tot mai mult romanele în lumea reală. În Cele trei fiice ale Evei, analizează cu finețe atît constrîngerile, cît și plăcerile feminității. - The Guardian În romanul său, Elif Shafak surprinde starea de tensiune a lumii de după 11 septembrie. Odată cu prăbușirea Turnurilor Gemene, trei studente la Oxford – Peri, Shirin și Mona –pășesc într-o nouă realitate, unde identitatea lor musulmană este privită cu suspiciune. Toate trei trebuie să se confrunte, fiecare în felul ei, cu conflictul dintre secularism și credința care le marchează viețile. - The Times Literary Supplement Una dintre cele mai importante scriitoare contemporane, Elif Shafak investighează trecutul și prezentul tumultuos al Turciei. Romanul ei magistral pendulează între Istanbul și Oxford, într-o fascinantă explorare a credinței și prieteniei, a lumii bogaților și săracilor și a conflictului devastator dintre tradiție și modernitate. - The Independent Fragment din volumul "Cele trei fiice ale Evei" de Elif Shafak:   "Își dădu repede cu apă pe față. Dacă rujul nu i-ar fi fost strivit și cutia cu fard de pleoape nu s-ar fi pierdut pe străduța lăturalnică, i-ar fi plăcut să-și refacă machiajul. Își pieptăna repede părul cu degetele și se privi din nou în oglindă. Chipul de dinaintea ei era palid, neliniștit - de parcă un duh zbuciumat ar fi străbătut-o pe neașteptate. Deschise ușa. Spre surprinderea ei, fiică-sa aștepta afară. — Tata se întrebă unde ești. — Trebuia să mă spăl puțin. (Peri tăcu o clipă.) Ce i-ai spus? Zări în ochii lui Deniz o scânteie de afecțiune înainte ca nepăsarea să preia controlul. — Nimic, răspunse fata. — Mulțumesc, iubito. Hai să ne întoarcem. — Stai, ai uitat asta, zise Deniz întinzându-i ceva. Peri n-avea nevoie să se uite mai de-aproape ca să-și dea sama că era poza polaroid. O căutase peste tot pe străduța aia înăbușitoare. Probabil că Deniz o zărise prima și o strecurase în buzunar. Fiica ei o întrebă: — Cum de n-am mai văzut poza asta până acum? În ea apăreau patru oameni. Profesorul și studentele lui. Fericiți plini de speranță și gata să schimbe lumea, veseli că nu știau ce le rezervă ziua de mâine. Peri își amintea ziua când fusese făcută poză. Cea mai cumplită iarnă din Oxford de zeci de ani. Își aducea aminte totul - diminețile în care frigul te pătrunde până în măduva oaselor, conductele înghețate, nămeții și elixirul amețitor al îndrăgostirii alergându-i prin trup. Nu se simțise niciodată mai vie. — Cine-s oamenii ăștia, mamă? Calmă, prea calmă, Peri zise: — E o fotografie veche.  — De asta o ții în portofel? Lângă pozele copiilor tăi? întrebă Deniz cu glasul plin de îndoială și curiozitate. Deci cine sunt? Peri arătă spre una dintre fete. Purta o eșarfă fucsia răsucită cu grijă ca un turban, iar ochii îi erau conturați cu o linie groasă de khol, întoarsă în sus până la sprâncene. — Asta e Mona. O studentă egipteano-americană. Denis o studie, tăcută și concentrată. — Cealaltă e Shirin, zise Peri. (Privirea i se opri pe o față cu înfățișare izbitoare, cu o claie de păr negru și cizme de piele cu tocuri înalte, machiată puternic.) Ai ei erau din Iran, dar se mutaseră de-atâtea ori dintr-un loc în altul, încât nu se simțea acasă nicăieri. — Cum le-ai cunoscut? Peri răspunse abia după câteva clipe. — Ne-am împrietenit la facultate. Locuiam împreună, mergeam la aceleași cursuri. Am făcut același seminar, însă nu toate în același timp. — Despre ce era seminarul? Peri zâmbi ușor, amintirea întipărindu-i-se în fiecare linie a feței. — Era despre... Dumnezeu. — Uau! făcu Deniz - reacția ei obișnuită la lucrurile care n-o interesau. Bătu încet cu degetul în bărbatul înalt din mijloc. Părul blond-închis îi era ciufulit și destul de lung ca să se onduleze; ochii lui păreau să scânteieze sub bereta; bărbia îi era puternică și bine definită; avea un aer liniștit, deși nu în întregime pașnic. — El cine-i? O umbră de stânjeneală trecu peste chipul lui Peri, atât de ușoară încât abia o puteai observă. — Era profesorul nostru. — Chiar? Arătă ca un student rebel. — Era un profesor rebel. — Există așa ceva? întrebă Deniz. Cum îl chema? — Noi îi spuneam Azur. — Ce nume ciudat! Și unde erați aici? — ln Anglia... la Oxford. — Ce? Cum de nu mi-ai spus niciodată că ai fost la Oxford? întrebă Deniz sacadând exagerat ultimul cuvânt. Peri șovăi, neștiind ce să răspundă. Își dădea seama de ce nu spusese nimănui, nici măcar copiilor ei, însă nu era nici timpul, nici locul pentru dezvăluiri.” Citește mai puțin...