Duminica Mare

„Pașii mă poartă tot într-acolo, la fosta celulă a lui Horea. Nu sunt singurul care caută locul ăsta. Îmi pironesc ochii în pâlpâirea candelei sfinte și-mi trece prin minte același vers din „Roata de la Bălgrad.” Un clopot se aude de undeva de departe, poate e ultimul care n-a încetat să vestească Învierea, ca să știe toți, chiar și morții noștri muriți pentru Unire, că ea s-a făcut, așa cum am vrut-o noi și cum au vrut-o ei, într-o Duminică, în care am lucrat mai mult decât în toate zilelele lucrătoare ale săptămânilor noastre de patimă.
Citește tot rezumatul cărții Duminica Mare... E doar începutul... Cine știe câte duminici dintr-astea vom pune cap la cap pentru ceasurile noastre de ființă și tihnă. Azi de-abia am urnit roata cea mare a istoriei. „Că roata-i tot roată, se-nvârte mereu...” Fragment din carte: Paula ridică din umeri, neștiind ce să facă mai întâi. Deschise cu mișcări nervoase toate ferestrele, îl chemă pe Ion, îi spuse câteva cuvinte și plecă în urma lui. Mă lăsaseră toți văzându-și de treburi. Își știa fiecare rostul. Avusese dreptate când îmi zisese „străine.” Da, eram un străin în lumea lor, de tot ce înțelegeau ei că se numește viața și fericire. Îi priveam silueta înaltă mișcându-se legănat din solduri, urcând scările în lumina slabă, pe care Ion o purta ca o torță. Îmi venea să plec, dar ceva îmi spunea să rămân. Fără să vreau, gândurile îmi zburau spre ea. Eram sigur, începusem să o iubesc, așa cum nu mă așteptasem și iubirea asta mă durea ca o rană. Sufeream dintr-odată prostește, văzând-o urcând scările cu servitorul lui Polexe și un gând îmi încolți în minte. Dacă trăiește cu el? E imposibil, îmi răspundeam. Și totuși? Dacă eu nu am fost decât un amuzament și el, Ion, este masculul de fiecare zi, animalul care o potolește? Nu, nu se poate, e absurd, îmi ziceam. Ea e o ființă superioară, nu se dă în spectacol cu fiecine. Dar dacă?... Un val de ciudă și furie mi se urcă în cap. Îmi venea să urlu, să lovesc, să sparg și-mi era cald. Am urcat precipitat scările să pândesc la uși ca un infirm în dragoste, ca un soț înșelat și neputincios. I-am auzit vorbind. Mi-a fost rușine de mine. Eram un caraghios. Da, așa eram, un caraghios și un prost care crede că orice femeie care se culcă cu el îl iubește. Ce prostie? M-am întors de pe scări rușinat. Am luat cana cu vin. Îmi era o sete teribilă. Am băut direct din cană și vinul mi se prelinse pe obraz, pe gât, oprindu-se în cămașă. Mi-am scos haina și am ieșit afară. Părintele Voica sforăia zgomotos. Citește mai puțin...