Secretul Crucii

Avea ceva ciudat în simbolistica miniaturală religioasă și masonică ce-i acoperea ambele fete. “Pecetar” așa-l numeau țăranii. “Pecetar”, se pomeni rostind cuvântul cu voce tare. Cum nu-i trecuse prin minte până acum? Pecetea se pune întotdeauna pentru a confirma autenticitatea unui lucru sau pentru a ascunde un secret.
Citește tot rezumatul cărții Secretul Crucii... Îi reveneau în minte cuvintele biblice despre taină. “Iar tu, Daniele, ține ascunse cuvintele și pecetluiește cartea până la sfârșitul vremii”, așa spunea prorocul în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament, iar în Apocalipsa după Ioan, parcă era o continuare firească: “cine este vrednic să deschidă cartea și să desfacă pecețile ei?”. Fără îndoială, pristornicul ascunde ceva, e pecetea peste un secret care nu trebuie cunoscut. „Secretul crucii” de Doru Munteanu (Libris Editorial, Brașov). Toate divagațiile istorice ale cărții sunt foarte interesante, dovedind imaginație, pasiune și multă documentare. E evident o încercare de a scoate istoria românilor de sub praf, de sub indiferență și de a o face atrăgătoare. În mai multe rânduri se vorbește în carte despre raporturile tinerilor cu trecutul, despre felul superficial în care ne punem problema identității. De aceea poate cu accentul pus mai mult pe acțiune personajele nu sunt foarte consistente, sunt mai degrabă schițate, contează teza, șuvoiul, dar atunci când ritmul se domolește avem descrieri poetice și paranteze pline de emoție și nostalgie.                                                                                                                                                                                                                                       Laurențiu Ciprian Tudor Fragment din cartea: Secretul Crucii - Doru Munteanu Nu mai aștepta nimic, decât glonțul. Așadar, „îi venise vremea”, cum obișnuia să spună. De fapt, agresorul lui nu voia decât pristornicul, cu orice preț. N-avea cum să i-l dea. Jurase asta când devenise „păstrătorul” lui. La vârsta sa moartea nu-l mai îngrozea. Închise ochii, încercând să se detașeze de toate. Îi apăru în minte chipul Hildei, apoi al Antoniei. Pristornicul, de care era atât de aproape și pentru care trebuia să moară, era la loc sigur. Imaginea lui îi umplu privirea, imprimându-i-se dureros pe retină. Își trăise viața așa cum și-o croise. Singurul regret era că nu se întâlnise cu profesorul Beu, așa cum plănuise. Dar, oricum, „ei” nu vor avea crucea niciodată. Era a lor, a „horenilor”. Țeava rece a pistolului înfi ptă în baza craniului îi zdrelise pielea. Auzi doar zgomotul sec al armării mecanismului, dar timpul se încăpățâna să se scurgă lent, se dilată nefi resc și secundele ca niște lovituri de ciocan îi băteau în cutia minții. „Gata!” îi veni să strige, dar nimic nu-i ieși din gâtlej. „Gata, să se termine odată!” O cucuvea înfi ora tăcerea cu țipătul ei straniu și sfâșietor. Poate chiar lui îi cântă de moarte. Un frison îi străbătu trupul electrizându-i părul de pe ceafă și o paralizie instantanee îi crispa întreaga fi întă. Se simțea ca un gândac răstignit într-un insectar, ridicol și speriat, umilit și surprins totodată, extraordinar de uimit de ceea ce i se întâmplă. Pipăi cu palmele ușa masivă de lemn a bisericii. Contactul degetelor cu suprafața rece și densă îl făcu să transpire. O secreție bolnavă și insidioasă ca o mâzga îi năclăi falangele ce tremurau imperceptibil, stârnite de o senzație stranie. Frica parșivă, insinuantă, ca un fl uid material, îi traversă corpul, rășchirându-se ca o gheară de pasăre în dreptul inimii. Citește mai puțin...