Tanase Scatiu este al doilea roman din ciclul Comăneștenilor, saga unei familii din nord-estul Munteniei, lângă Rm. Sărat, în care Duiliu Zamfirescu descrie viața boierimii și a arendașilor de moșii din a doua parte a secolului XIX.
Ciclul mai cuprinde Viața la țară, În război, Îndreptări și Anna, întinzându-se pe o durată de 11 ani (1898-1909). Personajul central, al cărui nume îl regăsim în titlul romanului, este un ciocoi nou, din aceia cărora Nicolae Filimon nu a mai apucat să le consacre partea a doua a romanului sau Ciocoii vechi și noi. El o ia de soție pe fiica boierului Micu și pune stăpânire pe moșia acestuia. E un ins primitiv, brutal și viclean. Va fi omorât de țăranii răsculați, care îl doresc pe boierul Micu întors la conac. - NICOLAE MANOLESCU Fragment din romanul "Tănase Scatiu" de Duiliu Zamfirescu: “Într-o odaie mare, pierdut într-un jilț bătrânesc, stă conu Dinu Murguleț, cu picioarele acoperite într-o șubă. Albise de tot, se micșorase, îi crescuse barba în neregulă, fiindcă nu se mai putea râde singur și nu suferea să-l râdă alții. Bolnav de reumatism, petrecea ceasuri întregi singur, în nemișcare, cu capul rezemat de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închiși, mistuit de durere, de necazuri și de ură. După ce măritaseră pe Tincuța, coana Sofita murise, lăsându-l numai pe el să se bucure de fericirea feței. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniței. Vara o petrecea mai toată la Sașa; dar iarna, când nepoată-sa se mută la București, înnebunea de urât. Cu vremea se bolnavi și, vrând-nevrând, trebui să vină la ginere-său. Scatiu pândea de mult ocazia să pună mâna pe moșie. De la așezarea lui în oraș, conu Dinu nu mai avu zi alba: pe de o parte boală, pe de altă suferințele Tincuței, care în zadar caută să-i ascundă adevărul, îl doborâseră. Erau aproape doi ani de când nu vrea să mai dea ochi cu ginere-său. Și, cu toate astea, simțea trebuință să-l batjocorească, să-l insulte, să-i spuie că e mojic și bădăran, oricât ar fi de deputat. La ideea că Scatiu se făcuse stăpân pe moșia lui, îi venea să strige, să dea cu pușca. Dar nici nu strigă, nici nu împușcă pe nimeni, ci își rodea zăbalele singur, mulțumindu-se a-și vărsa focul către Tincuța. — A venit nebunul?... Trebuie să fi venit, că am auzit trântind ușile... Ce ți-a mai făcut?... Iar ți-a mai zis ceva, iar ne-a ocărât... Spune adevărul, nu te-ascunde de mine, că eu văd toate, văd toate, parcă aș fi de față... Tincuța se uită la dânsul cum se rezemase cu capul de scaun și închisese ochii, ca și cum ar fi voit să-i dovedească ceea ce afirmă. Îi era milă și câteodată chiar sila de neputință în care se zbătea... — Ei, și?... Ce-am câștigat dacă ți-oi spune? Bătrânul deschidea ochii mari, se muncea să se scoale. — Îl împușc!... îl Împușc... Hoțu!... care mi-a mâncat averea!... m-a adus în halul ăsta... Aoleu, aoleu!... Îl împușc... Și iar cădea în fundul fotoliului.”