Aviatorul

Titlu disponibil fără autograful autorului.  Autorul bestsellerului internațional Laur, Evgheni Vodolazkin, revine cu o poveste copleșitoare despre memorie și vină, despre o iubire atât de puternică, încât învinge haosul și chiar moartea.
Citește tot rezumatul cărții Aviatorul... Aviatorul a fost finalist la principalele premii literare din Rusia și a câștigat, în 2016, Bolsaia Kniga — Premiul al doilea. Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinație specială. Născut în 1900, el este înghețat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezghețat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasă. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări. Treptat, apar Petersburgul din primii ani ai secolului XX, copilăria, școala și întâia iubire, Revoluția din 1917 și, în sfârșit, lagărul. Odată cu ieșirea din spital, pe Înnokenti îl așteaptă o viață nouă, în care poate să iubească iar și să redescopere lumea. O lume unde el, așa cum o arată și propriul său nume, este un Candide — însă unul care se simte responsabil și pentru cele trăite, și pentru cele netrăite, tema vinovăției aducând în Aviatorul ecouri dostoievskiene. Traducere și note de Adriana Liciu Carte recomandată de Tudor Chirilă în cadrul proiectului Libris, "Oameni și cărți". Fragment din carte: "Așadar, continuarea însemnărilor. Dacă e să fim exacți, acestea nu mai sunt însemnări. Pornind de la faptul că mi s-a propus să folosesc un computer, am inventat cuvântul „întipăriri”. Le-am spus cuvântul lui Geiger și Naștiei, și ei au dat apatic din cap. Nu le place, oh, nu le place! Nici frumos nu li se pare. Nici mie, ca să spun adevărul, dar nu arăt. Verific cât de departe va merge răbdarea prietenilor mei. Deocamdată rabda. Geiger - el e în general fericit că am luat iar, ca să mă exprim preindustrial, condeiul; cam de o lună, după cum se vede, nu am scris nimic. Într-un fel m-a obosit scriptologia dinainte, am cam lăsat-o baltă, dar acum, îndemnat de Geiger, încep iar. Ca să spun deschis, nu fără șovăieli. Geiger a insistat asupra faptului că jurnalul este un gen vechi, așa că pentru mine e ceva organic. Că eu, ca să folosesc expresia lui Bunin, nu sunt „un om al veacului de-acum". Am ținut jurnal cât se poate de bine o jumătate de an — de ce să nu țin și mai departe? De „veacul de-acum'" îmi vorbise deja la un moment dat. O frază grăitoare, am memorat-o. Adevărul e că eu l-am citit numai pe Bunin cel timpuriu și nu-mi amintesc să fi fost acolo, dar motivația lui Geiger o înțeleg. Pentru el e important să se documenteze asupra celor ce se petrec în creierul meu. Dar mie la ce-mi trebuie? După cum a remarcat chiar Geiger, am scris șase luni bătute pe muchie — oare nu e de ajuns? I-am spus că aceste însemnări mă fac să fiu într-un fel ceva deosebit, experimental. Chiar un fel de șobolan, în timp ce eu trebuie să mă contopesc cu nouă viață, și, în general (am chicotit forțat), am soție tânără, seara nu-mi arde de însemnări. Geiger mi-a replicat că șobolanii nu țin jurnal și că nimeni nu mă împiedica (privire spre Nastia) să mă contopesc cu nouă viață. A fost, o spun de-a dreptul, stăruitor. " Citește mai puțin...