Decembrie 1978: un grup de siluete misterioase, înveșmântate în salopete albe, au răpit-o pe Nina. Porniți în căutarea ei, Jakob, Christa și prietenii lor trebuie să treacă dincolo de granițele Berlinului și să se aventureze în pădurile înghețate din Brandenburg.
Al patrulea volum din seria Berlin, Lupii din Brandenburg, se anunță în același timp înfiorător și dătător de speranță... Urletele veneau din toate părțile, și, de fiecare dată când schimbau direcția, încercând să se îndepărteze, se auzeau din ce în ce mai tare, acolo unde o clipă mai devreme, erau doar întunericul și răsuflarea pădurii. Părea că lupii se jucau cu ei, că îi urmăreau, dar că nu aveau cu adevărat intenția să îi atace. Poate că așteptau momentul potrivit să se dezlănțuie. Fragment din volum: "Bernd nu suferea de amețeli, nu avusese niciodată probleme legate de înălțime. Dușmanii lui erau podurile. Ura gândul că avea o singură cale pe care să înainteze și că îl despărțeau de gol doar câțiva centimetri. Când i se întâmplă să treacă pe un pod își băgă în cap că în cursul traversării se va întâmpla ceva cumplit, că totul se va prăbuși și că un hău îl va înghiți la jumătatea drumului. Dacă privea înainte gândindu-se la ce era dedesubt, i se tăia respirația, iar dacă privea jos, îl cuprindea instinctul irațional de a sări peste parapet. Singura soluție era să înainteze cu ochii închiși. Sau să se gândească la altceva. Dar nu reușea mereu. Pe vremea când încă trăia în Bavaria, teama de poduri stârnise certuri mari cu tatăl lui. De fiecare dată când se întâmpla să trebuiască să-ll însoțească în oraș, îl implora să prelungească drumul pentru a evita un anumit viaduct, dar el de obicei nu doar că nu făcea acel ocol, ci odată ajunși pe pod îl străbătea cât mai încet posibil, râzând de fiul său ghemuit pe scaunul de-alături. Dar cea mai mare tragedie avusese loc la Berlin, în timpul primei luni de școală, în septembrie 1974. Profesorul de educație fizică dusese clasa într-un parc din Schneberg și întreaga dimineață fu dedicată unor exerciții în aer liber. Bernd încă nu-și făcuse prieteni și dorea să se folosească de ocazie pentru a câștiga respectul colegilor. Era sigur că el, venind de la țară, era mai obișnuit decât ei să facă activități în mijlocul naturii. Prima fu probă de orientare în pădure, în cadrul căreia copiii trebuiau să parcurgă un traseu stabilit dinainte folosindu-se doar de hartă și busola. Bernd începuse cu dreptul. Chiar dacă nu strălucise în timpul cursei, se simțea în largul său printre copaci și tufișuri și ieșise printre primii. Apoi fusese cea de-a doua probă, un fel de cursă pentru supraviețuire, în care băieții și fetele trebuiau să se târască, să sară, să se rostogolească și să se cațere, iar steaua lui norocoasă începu să pălească. Dar adevăratele probleme veniseră odată cu podul tibetan. Așteptând să-i vină rândul, încerca să disimuleze faptul că se strecura tot mai în spate, întrebându-se ce rost avea să meargă pe o frânghie și sperând că între timp unul dintre ceilalți să preîntâmpine criza lui aproape sigură de panică. Dar în zadar, dimpotrivă, se părea că pentru colegii lui acela era cel mai distractiv exercițiu dintre toate; inclusiv fetele păreau a fi foarte în largul lor. Una dintre ele se oprise chiar la mijloc, mișcând cele două frânghii laterale astfel încât ele să se unduiască asemenea hățurilor unui cal și podul să se miște în galop: acest spectacol făcu să i se întoarcă stomacul cu micul dejun pe dos lui Bernd. "
