Berlin vol.1: focurile din Tegel

    Aprilie 1978: Zidul Berlinului străjuiește un oraș în ruină, fără electricitate și bântuit de animale. Doar cei sub 18 ani au reușit să supraviețuiască unei molime misterioase, care a șters toți adulții de pe fața pământului.
Citește tot rezumatul cărții Berlin vol.1: focurile din Tegel... Împărțiți în facțiuni, fetele și băieții din Berlin luptă, se coalizează, urăsc, iubesc, ucid și mor.     Seria urmărește trei ani din viața lui Jakob, care face parte din gruparea din Gropiusstadt, și a Christei, care aparține grupului cunoscut sub numele de Havel. Trei ani care îi vor apropia de inevitabilul prag al morții, timp în care vor trebui să comprime sentimente, emoții și experiențe cât pentru o viață.      În prima carte a seriei „Berlin”, Aeroportul Tegel luat în stăpânire de o bandă violentă, devine scena macabrelor Jocuri ale Morții, a căror miză e eliberarea lui micuțului Theo. Jakob, membru Gropiusstadt, se hotărește să traverseze Berlinul înghețat pentru a le ajuta pe Nora și Christa, membre ale grupului Havel, să-l elibereze pe Theo. Pentru Christa și Jakob, acesta este doar începutul.       Fragment:       „Ceea ce-i distra cel mai mult pe tinerii din Gropiusstadt erau panourile cu interdicții. Înăuntrul și în jurul imobilelor erau de toate felurile: era interzis să alerge, să strige, să se dea cu patinele cu rotile, să meargă cu bicicleta; era interzis să calce pe iarbă sau să se apropie prea mult de anumite tufe de trandafiri; aveau să folosească spațiile de joacă numai în anumite ore ale zilei și cu mingea trebuiau să se joace potolit, căci erau interzise și jocurile sportive: deci nicio partida de fotbal.     Aceste lucruri se puteau citi pe panourile de-acum ruginite, decolorate și zgâriate, acoperite de cuvinte și desene copilărești, rămășițele unor vremuri în care adulții făceau regulile.     Tinerii din Gropiusstadt ar fi dorit să facă alte lucruri, acum că nu îi mai împiedica nimeni, dar nu mai puteau.     Spre exemplu, întrecerile cu lifturile. Lifturile erau blocate, iar unul chiar se prăbușise în măruntaiele unei clădiri, ducând cu el un copil din Kreuzberg.     Le luase trei zile ca să găsească trupul și când trebuiră să spună câteva cuvinte de rămas-bun în fața rugului, descoperiseră că nimeni nu știa cum îl cheamă. Iată ce se întâmplă cu un oraș care rămâne fără energie, fără cineva care să se îngrijească de asta, fără niciun fel de resurse timp de doi ani: începe să se sfărâme încet, bucată cu bucată.     Unele lucruri nu mai puteau fi făcute, dar în rest, la Gropiusstadt – un cartier popular recent construit, proiectat de un arhitect renumit, cu clădiri imense și reci, despărțite de curți și insule de vegetație – totul era permis, iar singurele limite impuse libertății proprii țineau de libertatea celuilalt, de respectul reciproc și de faptul că fiecare își făcea partea de muncă ce-i revenea pentru a ține în picioare comunitatea.“