N-am fost în stare să scriu altfel decât ieșind din viața mea obișnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieții… Plecăm la scris cum plecau sfinții în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului.
Când începeam să scriu, nu aveam senzația preaplinului care se revărsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream goliță, pustie și, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deși știam că mi se mai întâmplase, deși îmi spuneam că și de alte dați mi se păruse la fel și că totuși minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâșietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică și Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregătește o nouă iluminare care nu așteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă. - Ana Blandiana Fragment din cartea "Integrala poemelor" de Ana Blandiana "Colosseum Tot ce mai rămăsese Era o labă a piciorului stâng, Enormă. Privind-o, Abia dacă reușeai să-ți dai seama Ce reprezintă, așa cum era Așezată în curtea muzeului Pentru că nu încăpea într-o sală. Cine-ar fi fost în stare să-și imagineze Statuia întreaga Din care rămăsese doar fragmentul acela Și un cuvânt, Colosseum, Despre care toată lumea crede acum Că denumește arena vecină? Orașul incendiat pentru a fi reclădit În jurul colosului A uitat de mult să se mai sperie Sau să raclă de el; Doar turiștii ating încântați Ciobul gigant, Îi citesc în ghiduri istoria, Apoi îl mai cercetează o dată: Laba piciorului stâng..."