Jurnal de calatorie: Japonia, China

Jurnal de călătorie. Japonia, China Cu un Epilog de Eleni Kazantzaki Călătoria e ca o partidă de vânătoare fascinantă, pornești fără să poți ghici ce pasăre o să-ți iasă în bătaia pustii.
Citește tot rezumatul cărții Jurnal de calatorie: Japonia, China... Călătoria e ca vinul, bei și nu știi ce viziuni o să-ți bântuie prin cap. Desigur, călătorind găsești mereu ceea ce porți în tine. Cei ce suferă și iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg. De aceea orice călător adevărat creează, întotdeauna, țara pe care o vizitează. Patru țări imense stau astăzi față-n față: China, Rusia Sovietică, America și Japonia. Aici, în Pacific, se va juca marele joc, viitorul război. Vai și-amar de cei învinși, poate și de învingători! Marea ispravă pe care trebuie s-o împlinească nu doar Japonia, ci întreaga omenire, dacă vrea să se salveze, este aceasta: să dea noului ei trup, devenit uriaș în urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de uriaș. - Nikos Kazantzakis "Orice călător adevărat creează, întotdeauna, țara pe care o vizitează", spunea Nikos Kazantzakis. El însuși un neobosit călător, marele scriitor grec a îmbogățit literatura țării sale și a lumii cu câteva jurnale de călătorie, adevărate capodopere ale genului. Rod a doua voiaje în Orientul Îndepărtat (primul în 1935, în calitate de corespondent de presă, al doilea în 1957, însoțit de tovarășa sa de viață, Eleni), jurnalul de față oferă, pe lângă informații pe care nici cel mai performant ghid turistic de astăzi nu le cuprinde, o incursiune în istoria unora dintre cele mai vechi civilizații ale lumii, aflate în momente de răscruce, înainte și după al Doilea Război Mondial. Gama sentimentelor prin care-l poartă pe autor peregrinările sale asiatice – de la bucurie nestăvilită, entuziasm și admirație până la tristețe îngrijorată, uimire inefabilă ori extaz – capătă în pagina scrisă o vibrație impresionantă. Observația pătrunzătoare, lucidă alternează cu efuziunea lirică, plină de emoție. Este, poate, cartea cea mai poetică a lui Kazantzakis, unde regăsim, în efigia creației literare, chipul etern a două țări și două universuri – Japonia, o "Afrodită orientală", și China, "țestoasa națiunilor". - Elena Lazăr După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos și Fratricizii, memorialistică reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis și se bucură de aceeași celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creațiile lor, istoria lor, credințele și obiceiurile lor îi trezesc reflecții adânci asupra existenței și destinului omenesc, reflecții care prin frumusețea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditații rodnice – spirituale, morale și estetice. - Ion Diaconescu Traducere și note de Ion Diaconescu și Elena Lazăr     Fragment din volumul "Jurnal de călătorie: Japonia, China" de Nikos Kazantzakis:       "China e veșnică. Câmpie infinită, rodnică, verde că smaraldul primăvara, gri-argintie vara, miloasă, lăptoasă, ca o mamă; la sânii ei se-apleacă și sug copiii săi, un furnicar în pijamale albastre de bumbac.     Orez, bumbac, trestie de zahăr, duzi, arbori de ceai, fluvii uriașe ce curg năvalnic o adapă cu valurile lor din călcâie până-n vârf. Toate aici, în China, sunt liniștite, lente și simple, fără podoabe fîstichii, eterne. Aici nu găsești nici urmă din explozia frenetică și grabă plină de nerăbdare din regiunile tropicale, stăpânite parcă de o furie de distrugere și creație. Aici, în China, ritmul e răbdător și profund; nu se grăbește, acționează ca și cum ar fi nemuritor. Știe că mișcările rapide și nervoase sunt efemere și nu se potrivesc gravitații și eternității pământului.     Generații trec, oameni, pământuri și ape colaborează pașnic, în ritmul sigur, rumegător al fertilității. Ai zice că adevăratul zeu al Chinei este mintea înțeleaptă, perfect echilibrată a lui Confucius. Când deodată se-ntâmplă ceva uluitor: furia bruscă ce-l cuprinde pe chinez și-l face să se cațere pe acoperiș și să „înjure strada" spumegând pune stăpânire și pe peisajul Chinei. Uragane dezrădăcinează orașe, păduri; fluvii își schimbă cursul, acoperă cu mal mii de sate, îneacă milioane de oameni; în spatele măștii senine și binevoitoare a lui Confucius se ivește sarcastic zeul sălbatic, băutor de sânge, sumbrul suveran al Chinei, Dragonul cu solzi verzi.     Dar furtuna trece, omuleții răsar din nou din mal, își reclădesc colibele, deschid noi cursuri, ara și prăsesc din nou pământul. Masca este fixată din nou și Confucius reapare, zâmbind liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știe prea bine că nu e în interesul omului să se gândească la abis.     Zile-n sir am umblat prin câmpiile chineze, gândindu-mă ce fluvii de sudoare și de lacrimi trebuie să fi vărsat chinezii ca să se nască China. Cântecele lor străvechi îl glorifică pe Strămoșul care a defrișat pustiurile sălbatice, a dat foc ciulinilor și a deschis cu o piatră ascuțită măruntaiele pământului pentru a elibera sămânța.   Nesfârșite întinderi de ciulini.   De ce le-au dat foc strămoșii?   Ca să putem semăna noi, urmașii.   Ogoarele și carele să fie doldora de roade!   Abundența! Abundență!   Să se îndestuleze casele oamenilor!     Zhouli, străvechea Carte sfântă chineză, scrisă cu o mie de ani înainte de Hristos, reglează, de mai bine de treizeci de veacuri, conlucrarea ciclică, neîncetată, dintre om și pământ. Toate se ridică din pământ, toate se-ntorc în pământ. Universul este șarpele mistic care-și mușcă coada, formând un cerc sacru. Toate sunt sacre, fiindcă toate se transsubstanțiază și circula în interiorul uriașului șarpe. Cap și coada se unesc.” Citește mai puțin...