Fratricizii

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit țara sa din decembrie 1944 până în 1949, Kazantzakis începe să scrie Fratricizii în 1949, dându-i tușa finală în 1954. Temerea sa – „presimt că în Grecia nu se va publica decât mult mai târziu“ – s-a adeverit, ediția ateniană apărând abia în 1963.
Citește tot rezumatul cărții Fratricizii... Tradus, cu multiple reeditări, în peste 20 de limbi, romanul păstrează același dramatism și aceeași vibrație specifice marilor opere ale titanului literaturii grecești, fiind cel mai aproape de lumea noastră, măcinată de lupte fratricide. Săptămâna Mare, în vâltoarea războiului civil din Grecia izbucnit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Patimile lui Hristos, retrăite aievea într-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiți să îndure consecințele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale și rebelii din munți. Părintele Iannaros, exasperat de confruntarea sângeroasă, se străduie din răsputeri să împace taberele adverse. Efort cu atât mai dificil din punct de vedere moral, cu cât în fruntea rebelilor se află chiar fiul său. Traducere și note de Alexandra Medrea Ilustrația copertei: Țitian, Cain și Abel (detaliu) Fragment din carte: "A venit Lunea Sfântă, Dumnezeu făcea ziua și oamenii se porneau grăbiți la treabă, încă de cu zori, întețind focul armelor. Rebelii coborau, soldații urcau, cele două jumătăți din Kastelos, întâlnindu-se la jumătatea muntelui, se încăierau cu furie, omorându-se unii pe alții. Părintele Iannaros l-a părăsit pe Hristos în biserică — ce nevoie mai putea să aibă El de oameni? — pornind în grabă mare spre munți, ca să dea sfânta împărtășanie celor care mureau și să ajute la căratul răniților în sat. Lunea Sfântă, o zi lăsată de Dumnezeu spre bucurie: sub soarele proaspăt de primăvară, pe dealuri înfloreau scaieții, albinele se puneau la treabă de dimineață, bâzâind printre florile de scaieți și de cimbrișor primăvăratic, culegând mierea. Corbii se roteau pe deasupra oamenilor, se lăsau pe stânci croncănind, îndemnându-i să se prefacă mai repede în stârvuri, nerăbdători să se pună și ei pe treabă. Natura se trezea, toate făpturile lui Dumnezeu se grăbeau zor nevoie. Oamenii, părând să se supună croncănitului corbilor, se omorau cu frenezie unii pe alții. Mai întâi cu focul armelor, apoi uu baionetă, cu pumnalul, cu ghearele și cu dinții. Trupurile se prăbușeau cu zgomot peste pietre; părintele Iannaros trecea în grabă de la un muribund la altul, le dădea ultima împărtășanie, le închidea ochii, se ruga pentru sufletul lor. „Iartă-i, Doamne!", șoptea, „iartă-i pe cei care ucid și pe cei care sunt uciși, dar mai bine trimite focul asupra noastră, ca să nu-ți mai facem obrazul de ocară." Spre amiază, părintele l-a primit în brațele sale pe Leonidas, rănit de moarte; a deschis ochii și recunoscându-l pe părinte a încercat să zică ceva, dar un val de sânge i-a țâșnit pe gură și lumina ochilor i s-a stins. Un soldat a venit în grabă mare, s-a lăsat în genunchi lângă el, scotocindu-l prin buzunare, a descoperit un caiețel pe care l-a ascuns la piept, sub cămașă. — Mi-a spus înainte, iartă-mă, i-a zis părintelui Iannaros care se uita la el cu uimire; presimțea că va muri, m-a rugat să-i dau carnetul dascălului. Soldatul s-a aplecat iar, l-a îmbrățișat, și-a înșfăcat arma, luând-o spre munte cu un urlet de luptă. " Citește mai puțin...