Cel care ma asteapta

Roman interzis de două ori, Cel care mă așteaptă a devenit cea mai vândută carte a tuturor timpurilor în Iran (peste 20 de ediții). Povestea romanului Cel care mă așteaptă este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran.  Evenimentele debutează în anul 1979, cu puțin timp înainte de revoluția iraniană, și se concentrează asupra vieții unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate și nesiguranța.    La vârsta adolescenței, protagonista romanului, Masumeh, se îndrăgostește de un tânăr, în drumul ei spre școală.
Citește tot rezumatul cărții Cel care ma asteapta... Deși relația lor este inocenta cei doi abia dacă îndrăznesc să schimbe câteva priviri, iubirea îi este descoperită, iar ea ajunge să fie măritată cu forța. Din fericire, se nimerește să aibă un soț care îi permite să-și continue studiile și care, spre deosebire de bărbații din propria ei familie, nu încearcă să-i controleze viața pas cu pas. Treptat, Masumeh descoperă că soțul ei are cu totul alte preocupări decât familia și că idealurile și obiectivele sale politice îi pun viața în pericol, forțând-o să trăiască într-o continuă stare de îngrijorare și neliniște. Fragment din cartea "Cel care mă așteaptă"  Parinoush Saniee "Soția lui Abbass era din Teheran și, chiar dacă purta chador-ul în timpul vizitelor la Qum, toți știau că, la oraș, nu purta o îmbrăcăminte „corespunzătoare", ca să nu mai vorbim de fiicele lor, care nici măcar nu știau ce înseamnă asta și se duceau la școală fără val.  La moartea bunicii, casa în care își petrecuse copilăria tatăl meu a fost vândută și fiecare a primit partea lui de moștenire. Atunci, unchiul Abbass a stăruit pe lângă el să ne mutăm la Teheran: „Frate, aici nu mai e de trăit... să punem laolaltă părțile noastre de moștenire, să deschidem un magazin, să muncim împreună — eu însumi mă voi îngriji să-ți închiriez o casă aproape de noi —, astfel încât să vă puteți face o viață mai bună, fiindcă, să vorbim limpede, banii adevărați se fac numai la Teheran".  La început, fratele meu mai mare, Mahmud, s-a opus, spunând că la Teheran se abandonă calea cea dreaptă și se pierdea credința. Pe fratele meu Ahmad, în schimb, l-a entuziasmat ideea de a deveni cineva în marele oraș. Mama — căreia îi spuneam Khanum Jun, „doamna mama" — era la rândul ei preocupată pentru noi, fetele: „La Teheran nu vor putea să găsească un soț destoinic, nimeni nu ne cunoaște, tot ce avem și toate persoanele pe care le cunoaștem sunt aici. Masumeh a terminat gimnaziul și e timpul să se căsătorească. Fați trebuie să înceapă școala și numai Dumnezeu știe ce-o să se aleagă de capul ei dacă învață la Teheran... toți spun că atunci când o fată crește la Teheran, sfânșește rău!". Până și fratele meu Ali, care era în clasa a treia, a vrut să-și spună părerea și a declarat că va avea el grijă s-o țină sub control pe sora mea Fați. Apoi, ca să-și demonstreze imediat autoritatea, i-a tras un șut, deși fata se juca liniștită pe podea. Ea a scos un țipăt, dar nimeni nu s-a preocupat în afară de mine, care am luat-o în brațe ca să o consolez și am izbucnit spunând că era o nebunie să crezi că toate fetele din Teheran s-ar comporta rău doar pentru că trăiau acolo." Citește mai puțin...