Parinoush Săniee este autoarea bestsellerului Cel care mă așteaptă, roman interzis de două ori, cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor în Iran. Aniversarea a douăzeci de ani îi oferă lui Shahab prilejul să-și revadă copilăria, o perioadă marcată de conflictele provocate în familie de refuzul lui de a vorbi și de relația tensionată cu părintele său.
Povestea romanului Tatăl celuilalt copil conturează, prin ochii a două personaje, viața unei familii iraniene tipice din clasa de mijloc, în care fiecare suferă, într-un fel sau altul, sub povara rolului pe care i-l impune tradiția. Tatăl lui Shahab, Naser, este convins ca datoria sa față de familie se limitează la a-i asigura confortul material, ignorînd nevoile afective ale soției și copiilor. Maryam, mama lui Shahab, este nevoită să își sacrifice viața profesională pentru a se ocupa de casă și de cei trei copii, iar sentimentele de neîmplinire care o macină îi umbresc viața de familie. În momentul în care muțenia lui Shahab este interpretată de adulții din jur drept simptom al deficiențelor mintale, neajunsurile existente între membrii familiei se acutizează tot mai mult. Shahab își pierde treptat încrederea în sine, ajungînd la concluzia că a eșuat în datoria filială și că nu este, de fapt, copilul tatălui său. Traducere din limba persană de Cristina Ciovarnache Fragment din roman: "Cât de tare mă înfuria mamă... „Tatăl tău" în sus, „tatăl tău" în jos. — Ce prostuță e mama! spunea Ași. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Mama știe să vorbească și înțelege mereu ce vrem, cum de nu pricepe ceva atât de simplu? Ea chiar nu știe că toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai tăților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor? Dacă ar fi doar un pic mai atentă și ar asculta ce spune tatăl lui Arash, și-ar da seama... Dar ea e mereu cu gândul în altă parte. E mâhnită din cauza noastră, dar nu băgă de seamă că tatăl lui Arash îl strigă „fiul meu" și se mândrește la toată lumea cu băiatul lui. Când se uita la el, zâmbește, nu mai poate de drag. La noi nu-i place deloc să se uite. Nu-i place nici să ne arate altora. Spune mereu „Nevasta, vino și ia-ți copilul de aici!". Adică „Asta e copilul tău, nu al meu". Cum de nu pricepe mama toate astea? Nouă oricum nu ne păsă. Pentru noi, mama e de-ajuns. Nu știu prea bine când și unde s-a rupt legătura mea cu tatăl. Cea mai veche amintire e din ziua când au adus-o pe Shadi acasă. El a luat-o fericit în brațe. Îi străluceau ochii. Pe vremea aceea eram obișnuit să îi sar în întâmpinare ori de câte ori se întorcea acasă. Mă duceam la ușă și-mi ridicam mâinile ca să mă ia în brațe. Când eram la pieptul lui - locul cel mai înalt și mai frumos de unde se putea privi lumea - îmi spunea să-l sărut, iar eu îl ascultam cu bucurie. Pe atunci tatăl încă spera că eu o să vorbesc și nu știa că sunt înapoiat. Dar în acea zi nu m-a mai luat în brațe, oricât am ridicat mâinile și m-am învârtit în jurul lui. Nici măcar nu m-a văzut. În cele din urmă a pus-o pe Shadi pe pat, cu un sărut. Am vrut să fac și eu la fel, doar-doar se va uita și la mine. Dar m-a dat la o parte, iar eu am rămas deznădăjduit lângă. el. Shadi a început să plângă și tatăl a sărit imediat de la locul lui, strigând-o pe mama. În toată agitația, chiar m-a călcat pe picior cu picioarele lui mari. M-a străpuns o durere grozavă și am țipat, dar el plecase deja să aducă sticla de lapte pentru Shadi. Când s-a întors, doar m-a privit scurt și m-a întrebat: Ce-ai pățit, de ce țipi fără rost? Nici măcar nu observase că m-a călcat. A doua zi, mamă s-a mirat: — De ce i s-a învinețit copilului piciorul? — De unde să știu eu? a răspuns tatăl, care își luase liber câteva zile ca s-o ajute pe mama. S-o fi lovit de ceva. Indiferența lui din zilele acelea grele mi-a dat de înțeles că nu mai am un loc în inima lui. Nu m-am mai învârtit pe lângă el, mai ales că mi-era teamă să nu mă calce din nou. S-a mai întâmplat de câteva ori să vină acasă și să uite să mă ia în brațe, fără să-mi vadă mâinile întinse rugător. M-am așezat lângă oglinda mare de pe ușa dulapului și m-am uitat la mine așa cum eram, slab și pipernicit. Am hotărât atunci să nu mă mai bucur niciodată de venirea lui, să nu-i mai ies în întâmpinare și să nu-l mai sărut. Cu cât întârziam eu să vorbesc, tatăl se îndepărtă mai mult de mine, ca și cum l-aș fi jignit în mândria și bărbăția lui și i-aș fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârșit. Se uită nedumerit la mine și nu înțelegea de ce îi dăduse Dumnezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Probabil, în logica lui, un om întreg la minte n-are de ce vorbi cu cineva care nu poate să-i răspundă. Nu vreau să spun că făcea toate astea intenționat, dar în adâncul lui era rănit și rușinat de existența mea; și eu, așa mic cum eram, simțeam foarte limpede totul. Îmi aduc foarte bine aminte prima dată când m-au dus la un medic specialist pentru că nu vorbeam. Am ajuns într-o încăpere întunecată, unde toate erau maro. Pe perete atârnă un desen care-mi dădea fiori, semăna cu un fluture pictat de un idiot. Shadi avea un an și jumătate și deja spunea o sumedenie de lucruri. Fiecare cuvânt copilăresc al ei era pentru mine ca o palmă zdravănă.. Ori de câte ori spunea câte ceva, cei din jur se uitau strâmb la mine și mă întrebau: — Tu de ce nu vorbești? Ea e mult mai mică decât tine și vorbește. Treptat, simplul gând de a vorbi ajunsese să nu-mi mai dea pace. Ori de câte ori trebuia să rostesc ceva, inima începea să-mi bată nebunește. Urechile începeau să-mi țiuie și cuvintele celor din jur deveneau șterse și de neînțeles. "
