Tatal celuilalt copil

Autoarea bestsellerului Cel care mă așteaptă, roman interzis de două ori, cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor în Iran   Într-o lume în care grijă părinților pentru copii ajunge să îi îndepărteze sufletește de aceștia, romanul Tatăl celuilalt copil reamintește un lucru fără de care orice efort, oricît de bine intenționat, e în van: să te arăți preocupat nu înseamnă să fii mîhnit ori să descoperi lipsuri și ciudățenii pe care să vrei cu orice preț să le repari, ci să arăți încredere și să te porți cu înțelegere.
Citește tot rezumatul cărții Tatal celuilalt copil... Cu iubire. Ceva atît de simplu și atît de fragil...   Aniversarea a douăzeci de ani îi oferă lui Shahab prilejul unei introspecții asupra copilăriei sale, marcată de conflictele provocate în familie de refuzul lui de a vorbi și de relația tensionată cu părintele său. Povestea romanului Tatăl celuilalt copil conturează, prin ochii a două personaje, viața unei familii iraniene tipice din clasa de mijloc, în care fiecare suferă, într-un fel sau altul, sub povara rolului pe care i-l impune tradiția. Tatăl lui Shahab, Naser, este convins că datoria sa față de familie se limitează la a-i asigura confortul material, ignorînd nevoile afective ale soției și copiilor. Maryam, mama lui Shahab, este nevoită să își sacrifice viața profesională pentru a se ocupa de casă și de cei trei copii, iar sentimentele de neîmplinire care o macină îi umbresc viața de familie. În momentul în care muțenia lui Shahab este interpretată de adulții din jur drept simptom al deficiențelor mintale, neajunsurile existente între membrii familiei se acutizează tot mai mult. Shahab își pierde treptat încrederea în sine, ajungînd la concluzia că a eșuat în datoria filială și că nu este, de fapt, copilul tatălui său.   Una dintre primele mele amintiri este o zi fierbinte de vară în care mergeam de mînă cu tatăl meu și pe lîngă noi a trecut un camion plin cu oameni care strigau diverse lozinci. N-am să uit niciodată sentimentul pe care l-am avut cînd o lacrimă de-a tatei mi-a căzut pe mîna. - Parinoush Saniee Fragment din cartea "Tatal celuilalt copil" de Parinoush Saniee "Îmi aduc foarte bine aminte prima dată când m-au dus la un medic specialist pentru că nu vorbeam. Am ajuns într-o încăpere întunecată, unde toate erau maro. Pe perete atârnă un desen care-mi dădea fiori, semăna cu un fluture pictat de un idiot. Shadi avea un an și jumătate și deja spunea o sumedenie de lucruri. Fiecare cuvânt copilăresc al ei era pentru mine ca o palmă zdravănă. Ori de câte ori spunea câte ceva, cei din jur se uitau strâmb la mine și mă întrebau: - Tu de ce nu vorbești? Ea e mult mai mică decât tine și vorbește. Treptat, simplul gând de a vorbi ajunsese să nu-mi mai dea pace. Ori de câte ori trebuia să rostesc ceva, inima începea să-mi bată nebunește. Urechile începeau să-mi țiuie și cuvintele celor din jur deveneau șterse și de neînțeles. În ziua aceea, tatăl i-a spus doctorului: - Domnule doctor, are aproape patru ani și încă nu vorbește. Sora lui de un an și jumătate ciripește mereu și poate spune orice. Fără să vrea, mama a adăugat „să nu-i fie de deochi" și a ciocănit de câteva ori cu degetul în masa din fața ei. - Doctorul lui zice că nu e nimic, a continuat tatăl. Că se va porni el singur, încet-încet. Dar eu cred că e deja foarte târziu, poate ar trebui să ne gândim la altceva. - În afară de faptul că nu vorbește, mai are alte probleme? - Da, domnule doctor, a răspuns mama. De ceva vreme face pe el, deși nu s-a mai întâmplat de mult. M-am holbat atunci la mama. Nu-mi venea să cred că poate să mă facă de râs cu atâta ușurință în fața străinilor! Mai ales că nu se întâmplase decât de două ori și, pe deasupra, fusese chiar vina ei, pentru că nu era atentă la mine și a întârziat, iar eu nu m-am mai putut ține."   Încă de la întemeierea psihologiei ca disciplină și mai apoi, după evoluția geneticii a persistat o dispută longevivă între cei care pledau pentru importanța mediului și a influențelor externe în modelarea personalității umane și cei care privilegiau fondul genetic în aprecierea felului în care copilul își va cristaliza identitatea ca adult. Desigur, între pozițiile extreme, ale avocaților externalismului și cele ale avocaților internalismului, s-a ajuns, în timp și la perspective mai ponderate care au acceptat dubla condiționare a evoluției psihice umane. Disputa s-a mutat însă, în cele din urmă de la nivel principial, la un nivel al gradelor: care dintre condiționări, fondul personal sau fondul socio-educațional au o importanță mai semnificativă în determinarea transformării din copil în adult? Parinoush Săniee, autoarea celei mai traduse cărți iraniene a deceniilor recente, propune în ultimul său roman tradus de Editura Polirom, o pledoarie-avertisment vis-à-vis de impactul covârșitor pe care relațiile încâlcite din interiorul unei familii îl pot avea pe termen lung asupra copiilor. Nu vorbim însă de o situație perfect transparentă care să exploateze o serie de clișee familiare publicului larg – Parinoush Săniee nu ne introduce într-o familie în care să se simtă pe deplin o natură tiranică și abuzivă a raporturilor între membrii ei. În fond, de mai bine de 100 de ani, literatură a găsit inspirățîi standard în grupuri sociale primare măcinate de dezechilibre explicite precum alcoolismul, violența domestică, dezbinarea etc pentru a evoca suferința și destinele catastrofice pe care acestea le lasă în urmă. Fără să apeleze la asemenea locuri comune, autorea de origine iraniană ne introduce într-un cadru mai moderat: o familie orientală modernă în care tatăl se dedică susținerii financiare și sociale a familiei iar mama, departe de a fi doar o figură supusă, decorativă, participă la rândul ei activ la formarea și supravegherea evoluției membrilor ei. Tradiția islamică își face însă simțită prezența, în doze mai moderate însă, în ceea ce privește distribuția rolurilor de gen: tatăl este privit ca autoritatea supremă, sfidată însă din când în când de intervențiile protectoare ale mamei. Ceea ce explorează cu finețe Parinoush Săniee este felul în care imaginea părintelui asupra propriilor săi copii devine factorul propulsiv al evoluției acestora, devine patul procustian în care se modelează aspirățiile și universul lor interior. Astfel, Arash, unul dintre băieți este privit drept băiatul deștept, studios, politicos iar comportamentele sale capătă valențele obsesive ale ispășirii unei condamnări la excelență. La celălalt pol se află Shahab, băiatul din perspective căruia sunt narate aproape toate întâmplările: considerat un prostănac naiv (este memorabil momentul în care Shahab retrăiește revelația faptului că a fi prostănac nu e neapărat o calitate), un înapoiat pentru că nu vorbește la vârsta de 4 ani, Shahab preferă să protesteze printr-o tăcere încăpățânată față de indignările și resemnarea tatălui său în fața faptului de a avea un fiu retardat, defect. Pentru tatăl lui Shahab, lucrurile sunt simple: unii sunt deștepți, alții sunt proști, iar oamenii nu pot transcende aceste categorii. Mai mult decât atât, oamenii par să merite afecțiunea și respectul părinților doar în măsura în care se regăsesc în categoria câștigătoare.. Nu de aceeași părere este însă mama lui Shahab, cea care își iubește necondiționat copilul și îi este cel mai apropiat complice atunci când acesta își exprimă furia. Căci Shahab, în ciuda tăcerilor sale, ascunde o sensibilitate adâncă și suferă de pe urmă răcelii tatălui său, de pe urma chinului la care îl supun ceilalți copii sau rude și e adesea gata să treacă la tot felul de răzbunări periculoase pentru a-și exprimă, altfel decât verbal, aversiunea față de cei care îl subestimează. Când însă mama lui Shahab va fi nevoită să plece pentru o perioadă iar băiatul va rămâne alături doar de tatăl său conflictul surd dintre cei doi va escalada rapid spre consecințe nebănuite, în care ostilitatea și adversitatea vor duce chiar până aproape de renegare filială. Cât de ușor, vor putea reamarca cititorii, ar fi pentru Shahab să vorbească (protagonistul romanului e însoțit aproape permanent de vocile prietenilor săi imaginari). Doar că el nu vrea să o facă în fața celor care îi trădează încrederea, care ar face paradă din asta, care ar vedea în asta un act demonstrativ care să confirme o etichetă. La fel ca Shahab însă și alți copii (fie că sunt prieteni sau frați ai lui Shahab) vor dovedi, pe măsură ce va trece timpul, că sunt toți victime ale tentativelor de modelare rigide… dacă sunt victime irecuperabile, vă rămâne să descoperiți. Iranul din romanul lui Parinoush Săniee este discret dar își face simțită atmosfera, dominată de tradiția islamică, prin câteva elemente convingătoare: emanciparea feminină în forma minciunilor fără cusur și a fugitului de acasă, îndrăgostiți care își trăiesc amorurile în spațîi insalubre, sub ochiul vigilent al temutei komite (poliția moravurilor), autoritarismul și cenzura emoțională își fac și ele simțite prezența. Dar dincolo de această țesătură culturală locală în care e cufundată povestea autoarei iraniene, romanul transmite un mesaj cel puțîn la fel de valabil și pentru societățile occidentale: neglijența comunicării emoționale și fisurează lent și ireversibil chiar și o familie stabilă și unită. Sever Gulea, pentru blog.libris.ro Citește mai puțin...