Dragostea in vremea holerei

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură ... Trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.
Citește tot rezumatul cărții Dragostea in vremea holerei...   În tinerețe, Florentino Ariza și Fermina Daza trăiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viața îți rezervă uneori surprize... La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viața lui s-a sfârșit. Deși își găsește echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri și nu numai... (cele 622 de relații amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Așa că, după 50 de ani, 9 luni și 4 zile de despărțire, Florentino își reînnoiește declarația de dragoste în fața femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, șansa unui nou început? Dragostea în vremea holerei, una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwoord, câștigător al Premiului Oscar și al Globului de Aur. Carte recomandată de Tudor Chirilă,    Ioana Chicet Macoveiciuc   și Iulia Badea-Gueritee în cadrul proiectului Libris, " Oameni și cărți".   Fragment: "Florentino Ariza s-a numărat printre puținii care au rezistat până la capăt. Când, ud leoarcă, a ajuns acasă, a fost cuprins de spaimă la gândul că ar putea face o pneumonie după atâția ani de îngrijiri minuțioase și precauții excesive. A cerut să i se pregătească o limonadă fierbinte, cu un strop de coniac în ea, pe care a băut-o în pat, a înghițit două tablete de fenaspirină și a transpirat din belșug, înfofolit într-o pătură de lână, până ce și-a regăsit temperatura plăcută a corpului. Când s-a întors la priveghi, se simțea plin de vigoare. Fermina Daza luase din nou frâiele gospodăriei în mână, casa era măturată și pregătită să primească oaspeți, iar pe altarul improvizat în bibliotecă, se afla un portret pictat în pastel al soțului mort, cu o banderolă neagră prinsă pe ramă. La ora opt, se strânsese tot atâta lume ca și în seara precedentă, iar căldura era la fel de înăbușitoare, dar după ce s-au rostit rugăciunile rozariului, cineva le-a sugerat discret celor aflați de față să se retragă mai devreme, pentru ca văduva să se poată odihni, în sfârșit, după nenorocirea din după-amiaza zilei de duminică. Fermina Daza și-a luat rămas-bun de la cei mai mulți stând în picioare lângă altar, doar la sfârșit și-a însoțit câțiva prieteni buni până la ieșire, ca să închidă ușa cu mâna ei, așa cum avea obiceiul. Tocmai se pregătea s-o facă și de data aceasta, cu ultimele puteri, când l-a zărit în mijlocul salonului pustiu pe Florentino Ariza, îmbrăcat în doliu. S-a bucurat, pentru că trecuseră mulți ani de când îl alungase pentru totdeauna din viața ei și pentru prima oară, îi apărea în alta, lumină, parcă purificat de uitare. însă înainte de a-i putea mulțumi pentru vizită, el își puse pălăria în dreptul inimii și, înfrigurat, dar plin de demnitate, sparse buba al cărei venin îi hrănise întreaga existență. — Fermină, îi spuse, am așteptat prilejul acesta mai bine de o jumătate de veac, ca să-ți pot jura din nou fidelitate eternă și iubire de-a pururi vie. Fermina Daza și-ar fi putut închipui că bărbatul din fața ei se smîntise de-a binelea, de n-ar fi avut motive suficiente să creadă că, în clipa aceea, prin gura lui Florentino Ariza vorbea însuși Sfântul Duh. Era gata să-l blesteme pentru că îi pângarea casa când trupul neînsuflețit al soțului ei nici nu se răcise bine în groapă, dar a oprit-o demnitatea mâniei. „Pleacă, i-a spus. și să nu te mai arăți în fața mea câți ani o să-ți mai rămână de trăit." Apoi, deschizând din nou ușa pe care tocmai se pregătea s-o închidă, adăugă: — Și nădăjduiesc să nu fie prea mulți. Când a auzit stingându-se pașii pe strada pustie, a închis ușa foarte încet, a pus drugul, a tras zăvoarele și s-a trezit singură în fața propriului destin. Niciodată până în clipa aceea nu se gândise cât de copleșitoare și de amplă putea fi drama provocată chiar de ea când încă nu împlinise optsprezece ani și care avea s-o urmărească până la moarte. A plâns pentru prima dată din ziua nenorocirii, fără martori, căci numai așa putea s-o facă. "   Citește mai puțin...