Douasprezece povestiri calatoare

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Efortul de a scrie o povestire este la fel de intens ca la începerea unui roman. Căci în primul paragraf al unui roman trebuie definit totul: structura, ton, ritm, lungime și uneori chiar și caracterul vreunui personaj. Restul este plăcerea de a scrie, cea mai intimă și solitară care se poate imagina, și dacă nu-ți petreci restul vieții corectîndu-ți cartea e fiindcă aceeași rigoare de fier de care e nevoie ca s-o începi se impune și ca s-o termini.
Citește tot rezumatul cărții Douasprezece povestiri calatoare... Povestirea, în schimb, nu are nici început, nici sfârșit: se leagă sau nu se leagă. - Gabriel Garcia Mărquez Fragment din cartea "Douăsprezece povestiri călătoare" de Gabriel Garcia Mărquez: "După douăzeci și doi de ani l-am revăzut pe Margarito Duarte. Se ivi pe neașteptate pe una dintre străduțele tainice dinspre Trăstevere și mi-a fost greu să-l recunosc la prima vedere din pricina spaniolei greoaie și a bunei sale dispoziții de roman vechi. Avea părul alb și rar și nu mai păstra nimic din purtarea lugubră și hainele cernite de avocat din Anzi, cu care venise la Roma prima oară, dar, în timp ce stăteam de vorbă, l-am recuperat încet-încet din trădările anilor și l-am văzut iar așa cum era: tainic, imprevizibil și cu o tenacitate de cioplitor în piatră. Înainte de a doua ceașcă de cafea, la una dintre cafenelele noastre de pe vremuri, m-am încumetat pun o întrebare ce mă rodea pe dinăuntru: — Ce s-a întâmplat cu sfântă? Sfânta-i aici, îmi răspunse. Stă și așteaptă. Numai tenorul Rafael Ribero Silva și cu mine puteam înțelege îngrozitoarea încărcătură omenească a răspunsului său. Îi cunoșteam atât de bine drama, că ani de zile m-am gândit că Margarito Duarte era personajul în căutarea autorului pe care noi, romancierii, l-am așteptat o viață, și dacă nu m-am lăsat găsit niciodată a fost din pricină că deznodământul poveștii lui mi se părea de neînchipuit. Venise la Roma în primăvara aceea strălucitoare când Pius al XII-lea pătimea de o criză de sughiț pe care nici știința medicilor, nici iscusința vracilor nu izbutiseră s-o potolească. Plecă pentru prima dată din satul său de pe coasta muntelui Tolimă, din Anzii columbieni, și asta i se ghicea până și în felul de a dormi. Se înființa într-o dimineață la consulatul nostru cu valiza de lemn de pin lustruit, care, prin formă și mărime, părea o cutie de violoncel, și-i expuse consulului motivul surprinzător al călătoriei lui. Consulul îi telefona, atunci tenorului Rafael Ribero Silva, compatriotul său, ca să-i facă rost de o cameră la pensiunea unde locuiam amândoi. Așa l-am cunoscut. Margarito Duarte nu trecuse de școală primară, dar vocația lui pentru artele frumoase îi înlesnise o pregătire amplă, fiindcă citise cu pasiune orice material tipărit care îi căzuse în mână. La optsprezece ani, fiind copist comunal, se căsători cu o fată frumoasă, care muri în scurt tirnp, la nașterea primei fetițe. Aceasta, încă și mai frumoasă decât mama, muri de friguri la șapte ani. Însă, adevărata poveste a lui Margarito Duarte începuse cu șase luni înainte de venirea lui la Roma, când a fost nevoie să fie mutat cimitirul din satul lor pentru a se construi un stăvilar. Ca toți locuitorii din regiune, Margarito dezgropa osemintele morților săi să le ducă în noul cimitir. Soția era praf și pulbere. Însă în mormântul alăturat, fetița continuă să fie intactă după unsprezece ani. Până într-atât că, atunci când desfăcură capacul, se simți mirosul de trandafiri proaspeți cu care fusese îngropată. Totuși, faptul cel mai uimitor era că trupul n-avea greutate. Sute de curioși atrași de iureșul miracolului umplură satul până la refuz. Nu era nici o îndoială. Trupul neputrezit era, negreșit, un semn de sanctitate și chiar episcopul diecezei a fost de părere că o asemenea minune trebuia să fie supusă verdictului Vaticanului. Astfel încât s-a făcut o chetă publică pentru a-l trimite la Roma pe Margarito Duarte, să se lupte pentru o cauză care nu mai era doar a lui, nici a orizontului îngust al satului natal, ci devenise o problemă de interes național. În vreme ce ne povestea istoria aceasta în pensiunea din liniștitul cartier Parioli, Margarito Duart scoase lacătul și dădu la o parte capacul cufărului elegant. Și astfel tenorul Ribero Silva și cu mine văzurăm minunea. Nu părea o mumie ofilită, ca acelea care se văd în atâtea muzee din lume, ci o fetiță îmbrăcată ca mireasă, care continua să doarmă după o lungă ședere sub pământ. Pielea îi era netedă și caldă, ochii deschiși erau diafani și dădeau impresia de neîndurat că ne vedeau din moarte. Vălul și coronița de lavanta artificială nu rezistaseră trecerii timpului, nu rămăseseră la fel de neatinse ca pielea, dar trandafirii pe care îi avea, în mâini păreau vii. Într-adevăr, greutatea cutiei de pin continuă să fie aceeași când scoaseră trupul. " Citește mai puțin...