Danny, campionul lumii

Danny este un băiat norocos: tatăl lui îi spune povești în fiecare seară, îi construiește zmeie și lampioane, îl învață să repare mașini… Este cel mai minunat și mai aventuros tata pe care și l-ar putea dori un băiat, dar are un secret periculos, care le-ar putea aduce multe necazuri.
Citește tot rezumatul cărții Danny, campionul lumii... Și, odată ce-i descoperă secretul, Danny pune și el umărul la sabotarea celui mai antipatic om din ținut. Fragment: "Ziua următoare era joi și, dimineața, înainte să pornim către școală, am mers în spatele rulotei și am cules două mere din mărul nostru, unul pentru tata și unul pentru mine. E un lucru grozav să poți ieși afară și să iei mere din pomii tăi ori de câte ori ai chef. Sigur, nu poți face asta decât toamna, când fructele sunt coapte, dar, chiar și așa, câte familii au norocul ăsta? Nici măcar una din o mie, aș zice. Merele noastre se numeau Cox's Orange Pippin și tare-mi plăcea cum sună numele lor, cel puțin la fel de mult cum îmi plăcea gustul lor. La ora opt, în lumina palidă a soarelui de toamnă, am pornit-o în jos pe șosea spre școală, ronțăindu-ne merele din mers. Clinc, făcea piciorul de fier al tatălui meu de fiecare dată când ghipsul atingea pavajul. Clinc... clinc... clinc... — Ţi-ai luat banii pentru stafide? am întrebat. Şi-a vârât mâna buzunar și a făcut să zornăie monedele. — E deschis la Cooper așa de devreme? Da, m-a asigurat tata. Deschid la opt și jumătate. Tare-mi plăceau plimbările alea de dimineață alături de tată. Vorbeam practic tot timpul. Vorbea mai ales el, iar eu ascultam, și aproape tot ce spunea era fascinant. Tata era un adevărat om de la țară. Pajiștile, pâraiele, pădurea și toate ființele care trăiau prin acele locuri erau o parte a vieții lui. Deși după meserie era mecanic auto - și încă unul tare bun cred că, dacă ar fi avut parte de o educație bună, ar fi putut să ajungă un biolog faimos. Cu ceva timp în urmă, mă învățase numele tuturor copacilor, ale florilor de câmp și ale diferitelor ierburi ce cresc pe pajiști. Şi puteam să numesc toate păsările nu numai văzându-le, ci și doar după cântecul lor. Primăvara căutăm cuiburi de păsări pe lângă drum, iar când descopeream unul mă saltă pe umerii lui ca să pot să văd ouăle. N-aveam însă voie niciodată să le ating. Tata mi-a spus că un cuib cu ouă e unul din cele mai frumoase lucruri din lume. Eram de aceeași părere cu el. Așa este, de exemplu, cuibul unui sturz cântător, căptușit pe dinăuntru cu noroi uscat, neted că lemnul lustruit, iar înăuntrul lui cele cinci ouă sunt de cel mai pur albastru, stropit cu picățele negre. Așa e și cuibul ciocârliei, precum acela pe care l-am găsit odată în mijlocul unui câmp, pe o moviliță cu iarbă; nici nu l-ai fi numit cuib, pentru că era doar o mică adâncitură în iarbă, iar înăuntru erau șase oușoare, maro-închis cu alb. " Citește mai puțin...