Cartea Boemei re-inventează Boema. Boema ca un basm și ca o feerie, cât timp personajele ei se nutresc din sucul iluziei egalitare, ce pompează coeziune în universul vieții boeme. Dar și Boemă ca loc unde se bea, se pizmuie și se-nbârfă copios. Cu toată forfota și fojgăială bazală și așa cum sunt ei, micimanii Boemei: uniți și avizi să lîncăie nemurire, însă și dezuniți și măcinați de raci și invidii. Flămânzi după glorie și prestigiu, totuși și-oportuniști, și nițeluș lichele, și visând la ratificări himerice. Peste Boema bazala se suprapune apoi Boema de gală, când cărturarii și artiștii din urbe descind în restaurantul lui Duma. Prestațiile lor duminicale oferind consistentă și staif întâmplărilor de aici, prestanța maeștrilor răsfrângându-se și asupra localului și sporind prestanța Bemei. Și cred că mai presus de toate e Boemă ca spațiu al gândirii libere și nesupuse, opusă gândirii captive. Gândirii în prefabricatele lexicale ale limbii de lemn oficiale. În fine, o carte de ambianță și personaje boeme, iar prin problematică ori numai prin co-atingere cu tema editorului, poate că și Romanul editorului care, la noi, nu s-a scris încă. Cartea lui Ion Nicolae Anghel desenează, în linii fine, portretul unui om care a încercat, de-a lungul întregii sale vieți, și-a reușit, să fie liber. Al unui om care, acum, la plinirile vremii și ale vârstei, își savurează, împăcat, între valorile lui dragi, libertatea și puritatea conștiinței. Acesta-i Paradisul: cunoașterea pură de sine. - Eugen Dorcescu, Despre meritocrație, Anotimpuri literare, nr. 2, 2017
