Cartea din berjera aurită poate fi citit ca un roman de atmosferă, un roman‑cronica a mediului rural transilvan peste care s‑au abătut vijelios și fără milă vremurile „noii orânduiri” roșii, vremuri care au tulburat societatea ca întreg dar și pe fiecare individ în parte, întrucât impresia de întoarcere a lucrurilor cu susul în jos e resimțită la toate nivelele: „Să spună tovarășu' cavaleru', că e mai competințe. Să-l lămurească pe domnu' activistu' că e mai de la oraș și nu ne știe pe noi ăștia, castelanii”. Într‑unul din satele din zona Făgărașului, există un castel, în care descendenții înnobilatului cavaler Pușcariu își duc dramatica existență în încercarea de a supraviețui în toată această lume anapoda. Drama intelectualului – care se vede înlăturat treptat dar definitiv de la viața comunității ce pare să nu mai aibă nevoie de cunoașterea și cunoștințele lui, care nu poate să înțeleagă și să accepte rugul aprins al cărților și care, adâncit în refugiul ultim al lecturii din berjera lui, alunecă încet în atotstăpânitoarea reverie‑nebunie – se profilează cel mai puternic în universul acaparator al cărții. Corina Cristea Prozatoare și traducătoare, licențiată a Facultății de Filologie a Universității București, Corina Cristea a debutat cu volumul de povestiri Prietena mea, Și (1969), căruia i‑au urmat o serie de scrieri ce s‑au bucurat de cronici favorabile din partea unor critici precum G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu, George Pruteanu, M. Ungheanu, Laurențiu Ulici: romanul Castanii roșii, parfumați și naivi (1970), volumul de nuvele Eternitatea e după colț (1972), romanele Scadență (1972), Goana după vânt (1974), Emigrant în singurătate (1998).
