Eu am supraviețuit după două totalitarisme. De fiecare dată, altfel. Fiindcă nu au fost la fel. Unul a fost mai înfiorător decât celălalt. Primul m-a învățat, când aveam opt ani, ce înseamnă frică de moarte. Celălalt m-a condamnat să mă obișnuiesc cu frica de viață, ca fundal permanent al formei de existență, de socializare, de etică a muncii, al valorilor și complexului de interese familiale considerate și acceptate ca fiind perene. Primul a fost nepăsător față de sentimentele mele. S-ar fi mulțumit și cu moartea mea. Celălalt a vrut, o vreme, totul. Să-mi dau viața pentru el, să-mi urmăresc cu altruism interesul, să fiu o delatoare curajoasă, mândră de propria mea înjosire, fericită, chiar împlinită în umilință. (Julia Szilagyi) Julia Szilagyi se comportă ca un Marcel Proust care ar vrea să îmbrace haina istoricului, dar familia nu-i dă pace, lăsându-i un set de fotografii familiale care vor să vorbească, să povestească și altora despre tragismul unei familii de evrei care a aflat de la alții – și cu mare nedumerire – ce presupune „igiena rasială”. (Lucian Nastasa-Kovacs)
