Cartea junglei. Puterea lupului e haita

     Crescut în haita lupilor, Mowgli trăiește de când se știe în junglă, sub atenta supraveghere a înțeleptei pantere Bagheera. Băiatul se simte minunat în lumea animalelor și nu se poate gândi nicio clipa să o părăsească, deși vine o vreme când e din ce în ce mai evident că jungla nu e un loc potrivit pentru el. Când un tigru răzbunător face legământ să distrugă puiul de om, lumea lui Mowgli e dată cu totul peste cap. Cu ajutorul noului său prieten, ursul Baloo, băiatul pornește în aventura propriei salvari — o aventură care va schimba lucrurile pentru totdeauna.      Va reuși puiul de om să-și găsească locul în junglă?        Fragment din poveste:       „PUIUL DE OM pătrunse și mai adânc în orașul părăsit. Urcă pe un coridor întins, luminat prin găuri largi în zid, care amestecau fâșiile de lumină cu peticele de umbră. Simți în continuare privirile sutelor de spectatori întoarse asupra lui, însă acum erau tăcute și furișe, adăpostite de întuneric. Fără îndoială, nu mai era rost de râs și chicoteală.     Înainte să intre în încăpere, Mowgli fu întâmpinat de un iz dulceag și respingător, un amestec de fructe râncede și duhoare de jivina care nu se mai îmbăiase de multă vreme. Puiul de om ezită, încercând să-și stăpânească greața, dar maimuțele dădură brânci să înainteze. Pretutindeni în jur se înălțau trepte, etaje și platforme zidite de mâna omului, formând o vale pietruită, un spațiu nefiresc, care ar fi putut găzdui cu ușurință toate făpturile pe care le întâlnise Mowgli vreodată și încă o dată pe-atât. Trebuie să fi fost o sală imensă. Dar cu ce scop?      Puiul de om descoperi numaidecât sursa duhorii: un maldăr gigantic de fructe putrezite, mai înalt decât Mowgli, trona într-un colț al încăperii și creștea văzând cu ochii, pe măsură ce maimuțele aruncau fructe de la ferestre. Se pregăteau de hibernare, așa cum îi spusese Baloo... sau era altceva la mijloc?     Mowgli se uită în jur și se înfiora când observă că toate maimuțele se pitiseră la adăpostul umbrelor. Rămase de unul singur în mijlocul măretei săli, aidoma unei furnici într-o peșteră. Totuși, instinctele îi spuneau că în întuneric mai era cineva. Ar fi vrut s-o ia la goană, să fugă oriunde altundeva, dar nu îndrăzni să facă niciun pas.     Salut? rosti el sfios.     Ecoul glăsciorul său se lovi de pereții de piatră dimprejur, dar nu primi niciun răspuns. Apoi desluși o mișcare în beznă.     Un braț enorm se ivi din umbre, înșfacă o păpaia din grămada de fructe și se făcu nevăzută.”