Cartea memoriei

    Sammie McCoy e o fată deșteaptă care știe ce vrea: să termine liceul ca șefă de promoție și să plece cât mai repede din micul orășel în care trăiește. Nimic n-are cum să-i stea în cale, mai puțin boala genetică extrem de rară pe care o are și care amenința să-i fure amintirile și viața. Așa se naște cartea memoriei: un jurnal pe care Sammie îl scrie pentru șinele ei din viitor, ca să-și poată aduce aminte unde și-a lăsat diverse obiecte sau cât de minunat e să ai din nou un prieten bun. Cartea memoriei reține cele mai importante momente din viața lui Sammie, oamenii care i-au frânt inima, cei care i-au făcut-o să crească, reamintindu-i mai ales că a trăit bucurându-se cât se poate de viață.       „Avery echilibrează perfect umorul cu tristețea devastatoare. Vocea lui Sammie este înduioșătoare, dar nu stârnește milă în timp ce-și povestește speranțele de viitor sau gândurile despre trecut. O poveste despre autocunoaștere care cu greu poate fi lăsată din mână.“ - Booklist        Fragment din romanul "Cartea memoriei" de Lara Avery:       “Mi-au dat ceva medicament să dorm, pentru că stau trează în miez de noapte și sunt destul de sigură că n-ar trebui să fiu trează.     Sunt destul de sigură că este ceva în colțul salonului de spital. Nu sunt sigură dacă o fi sau nu o asistență, e prea întuneric, dar aparatul care face bip continua să meargă, ceea ce înseamnă că încă trăiesc, și pot tasta la laptop, ceea ce înseamnă că am încă mâinile conectate la creier, dar simț pumnale în gât de câte ori înghit și simt o vânătaie mare care pulsează în locul unde mă alimentează prin perfuzie, sau îmi pompează sânge, nu-mi dau seama acum     Îmi amintesc că cineva mi-a înfipt un ac lung și rece în feșă     Pătura asta este aspră rău și mă mănâncă, dar când o dau deoparte simț aerul înghețat, mult prea rece     Nu pot înghiți de tot, nu știu ce-i acolo     Mă dor ochii     Am încercat să citesc ceva pe Internet dar n-am conexiune și sincer am stat trează ore în șir încercând să-mi dau seama ce-i chestia aceea albă din colț     Nu dispare deci nu-i ceva care-ți plutește în ochi     Nu se mișcă deci nu-i om     Este prea mare ca să fie perdea sau cuier     Tot ce pot face este să aștept soarele și habar n-am cât de aproape sau de departe sunt de apus sau de răsărit pentru că mi-a zăpăcit cineva bateria calculatorului și ceasul clipește doar 12, 12, 12     Mă întreb dacă ar trebui să-mi amintesc când m-am culcat     Poate că nu mi-au dat absolut nimic     Poate că doar nu știu        * * *     Omoară-mă chiar acum!     Fii atentă ce șoc: După cum spun doctorii mei, o persoană cu retard moderat nu poate merge la facultate, nu poate locui într-un oraș la distanță de părinți și în cele din urmă abia dacă va mai fi în stare să gândească singură. Nu contează că în clipa asta încă sunt în stare să comunic, să merg și să gândesc, pentru că se pare că, pe lângă faptul că sunt doctori, sunt și PROFEȚI și știu aceste lucruri. Așa că au hotărât să-mi spulbere visurile și să-mi lase viața complet lipsită de sens."