„Cine este Fernando Pessoa ?" se întrebă Octavio Paz, adeverind încă o dată ca opera unuia dintre cei mai importanți, prolifici și proteiformi autori ai secolului XX, „investigatorul solemn al lucrurilor futile", declină personalitățile virtuale coexistând în sine și revelate grație scriiturii ce atribuie fiecăreia o realitate fictivă.
Scrisă între 1913 și 1935 sub formă de panseuri, maxime, aforisme, "Cartea neliniștirii", pseudojurnalul pessoan, este o cronică a deziluziei și a deriziunii izvorâte din convingerea că viața e lipsită de noimă, iar arta nu-i conferă nici un sens. Ferit de privirile contemporanilor, cultivându-și sistematic forța imaginației, Pessoa își construiește un dublu - Bernando Soares - pe care-l așază într-un univers personal ireal și cu toate astea mai adevărat, pentru el, decât lumea reală. Soares, un umil funcționar în costume cenușii, alege să-și petreacă viața într-o izolare aproape monahală, mai degrabă visând-o decât trăind-o, privind-o fără pretenția de a o descifra și proiectând asupra ei propriile emoții pe care le încearcă închis între pereții camerei unde își așterne pe hârtie disperarea. Soares scrie cu luciditate, îndârjire și furie, împingând introspecția până la limita incomunicabilului.
Dar dincolo de zidurile care-l împrejmuiesc se zărește urbea. Peisajul citadin este atât de prezent în toată cartea, încât fragmentele de însemnări încheagă un roman al orașului cu care, de fapt, Pessoa are o legătură profundă, în genul aceleia pe care Baudelaire o are cu Parisul, Joyce, cu Dublinul și Kafka, cu Praga. Și poate tocmai aceste priveliști din fascinanta Lisabona, cu străduțele ei întortocheate pulsând de viață, poartă cu ele speranța unei posibile evadări.
