Cartea numerilor

Noul volum al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensămînt” al unui popor aflat pe drumul prin puștiul adesea ostil al unei istorii potrivnice. Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare și răzvrătire, despre pocăință și binecuvîntare –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiționîndu-se să cuprindă cît mai multe evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă. Printr-o tehnică insolită, naratorul își provoacă personajele să-și depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adînc înfipt în pămînt, plăsmuit din imaginație, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nașterii și al morții, dar și al trădării, al minciunii și compromisului. Nonconformistă față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a Cărții numerilor stă în varietatea personajelor și a întîmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalități și experiențe din istoria personală. Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strîmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcînd din nimic și cîteva metafore mai mult și, sporind cu toate cîte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie de paguba celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decît literatura, voi apela la cercetare și documente doar cît să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin cîte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm. - Florina Ilis Fragment din cartea "Cartea numerilor", de Florina Iliș "Pe tata nu l-au arestat totuși din cauza străbunicului. E adevărat că o astfel de pată la dosar se șterge greu sau deloc. Totuși. Eu Eusebiu, fiul lui Titus Illea - cred că ceea ce a contribuit cu adevărat la arestarea tatălui meu a fost numai și numai caracterul lui. Avea (are) o fire reacționară. Reacționează la orice. Turbulent chiar și fără motiv. Orice ar face, este veșnic în opoziție cu restul. Fiindcă are principii, se justifică el în chip orgolios. Îmi închipui că așa trebuie să fi fost și ca student. Adică pe vremea când l-au arestat. Principial și reacționar. În loc să stea cuminte, să aștepte să se limpezească lucrurile și să aibă grijă de soția lui, gravidă, el s-a ridicat la o ședință pe facultate și a spus că nu este de acord cu reverificarea dosarelor studenților. Era imediat după revoltele din Ungaria. Că nu i se pare principial ca un student, odată declarat admis, să fie verificat din nou! Această frază (respectiv cuvântul principial) l-a costat teribil. Dosarul lui a fost reverificat printre primele, dovedindu-se că mințise la chestionarul cu situația familială. Probabil că, și dacă ar fi tăcut, soarta lui ar fi fost aceeași. În închisoare s-a făcut rapid cunoscut ca unul care avea principii. Ba, tu ăla cu principii, îl strigau gardienii, reclamațiile tale cu condițiile din închisoare au ajuns la Geneva. Se șterg americanii la cur cu ele! Ha, ha, ha! Vrei să le vezi?! Ți le-au trimis înapoi, cu ștampilă de căcat post-restant! De aceea, într-una din închisorile prin care a trecut (la Gherla), ca să-l enerveze (sau să-l testeze) pe tata, care era (este) un bărbat cu principii, îl izolau, la subsol, în celula inundată de apă, alături de un bărbat fără principii. Unul era creștin (tată), celălalt ateu (fost comunist ilegalist), marxist și agitator. Unul era intelectual (tată), celălalt proletar și, în ciuda mult trâmbițatei ștergeri a diferențelor de clasă (țărani, muncitori, intelectuali), antagonismele ieșeau la lumină acolo unde nu te așteptai (în închisoare, de pildă). Toate astea le-am aflat mult mai târziu, când, la cincisprezece ani după revoluție, tata și-a publicat cartea de memorii din închisoare. L-au încuiat, scrie tata, și în celula neagră, unde era complet bezna, un loc atât de strâmt încât abia putea să se miște un singur individ, dar el, chiar și aici, dezvoltă o discuție filosofică cu Celălalt. Presupun că imaginară, de vreme ce celula neagră era pentru izolare."