Cartea pierduta a vrajitoarelor PDF

Bestseller international de la autoarea romanelor Școala Nopții și Cartea vieții Cartea pierdută a vrăjitoarelor stă la baza seriei TV difuzate pe HBO În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă  în cursul cercetărilor ei un manuscris alchimic – Ashmole 782 – aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare, Diana a renunțat de mult la moștenirea familiei sale în favoarea cercetării universitare și a unei vieți obișnuite, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mișcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale deopotrivă demoni, vrăjitoare și vampiri. Printre ei se află și Matthew Clairmont, un vampir genetician pasionat de teoriile lui Darwin, pe cât de periculos, pe atât de enigmatic. Relația care se înfiripă între cei doi amenința să spulbere pacea fragilă care domnește de secole în lumea lor. O poveste romantică sofisticată și plină de suspans îi unește în încercarea de a descoperi secretele manuscrisului, între ale cărui pagini se află cheia unui trecut misterios și a unui viitor nesigur. O poveste despre vrăjitorie, știința și tabuuri străvechi. Un roman care te prinde-n vraja lui. Vei aștepta cu nerăbdare continuarea. - People Fragment din romanul "Cartea pierdută a vrăjitoarelor" de Deborah Harkness: "Ysabeau stătea în pragul castelului său enorm, impunătoare și glacială, și-i aruncă o privire fioroasă fiului său în timp ce urcam treptele de piatră. Matthew se opri brusc, ca s-o sărute ușor pe amândoi obraji.     — Intrăm sau vrei să ne continuăm salutul aici, afară?     Mama să se dădu în lături ca să ne lase să trecem. I-am simțit privirea furioasă și mirosul aducând a suc de sarșaparilal și a caramel. Am străbătut un hol scurt, întunecos, străjuit într-o manieră deloc ospitalieră de lănci îndreptate chiar spre capul vizitatorilor, ajungând într-o încăpere cu tavan înalt și picturi murale realizate cu siguranță de un artist cu imaginație bogată din secolul al nouăsprezecelea, pentru a reflecta un trecut medieval care nu existase niciodată. Pe pereții albi erau pictați lei, flori de crin, un șarpe cu coada în gură și scoici Saint-Jacques. Într-un capăt al sălii, o scară în formă de melc ducea în vârful unuia dintre turnuri.     Odată ajunși înăuntru a trebuit să înfrunt întreaga forță a privirii fixe a lui Ysabeau. Mama lui Matthew întruchipa eleganța intimidantă care părea a fi în sângele franțuzoaicelor. Ca și fiul ei — care, în mod tulburător, părea să fie mai în vârstă decât ea — era îmbrăcată într-o singură culoare, fapt ce îi diminua paloarea stranie. Nuanțele preferate de Ysabeau mergeau de la crem la bej-deschis. Fiecare centimetru din vestimentația sa era scump și simplu, de la vârfurile pantofilor moi din piele de culoarea căprioarei până la topazele care-i atârnau de lobii urechilor. Dungi reci, intense, de culoarea smaraldului, îi înconjurau pupilele negre, în timp ce pomeții înalți împiedicau trăsăturile perfecte și pielea uluitor de alba să contureze o frumusețe obișnuită. Părul ei avea culoarea și textura mierii, o revărsare aurie de mătase prinsă pe ceafă într-un coc greu.     — Ai fi putut arăta un strop de considerație, Matthew.     Accentul ei îndulci numele, făcându-l să capete rezonanțe străvechi. Ca orice vampir, Ysabeau avea o voce seducătoare și melodioasă. În cazul ei, sună ca niște clopote bătând în depărtare, pure și profunde.     —Te temi de bârfe, Maman? Credeam că te mândrești cu atitudinea ta radicală.     Matthew părea în egală măsură indulgent și nerăbdător. Azvârli cheile pe o masă din apropiere. Ele alunecară pe suprafața perfect finisată și se opriră cu un zornăit la baza unui bol chinezesc din porțelan.     — N-am fost niciodată o radicală! Ysabeau era îngrozită. Schimbările sunt supraapreciate în ziua de azi.     Se întoarse și mă măsură din creștet până-n tălpi. Își strânse gura perfectă.     Nu-i plăcea ce vedea — și nu era de mirare. Am încercat să mă privesc prin ochii ei- părul meu nisipiu care nu era nici des, nici ordonat, pistruii care-mi apăreau pentru că petreceam prea mult timp în aer liber, nasul prea lung pentru restul fetei. Ochii erau atuul meu cel mai de preț, dar era puțin probabil să compenseze lipsa mea de simț estetic. Pe lângă eleganța ei și pe lângă starea mereu impecabilă a lui Mathew, mă simțeam - și arătăm - ca un șoarece stângaci de la țară. Am tras de tivul jachetei cu mâna liberă, ușurată că în vârfurile degetelor nu mi se vedea nici un semn de magie și sperând că nu eram înconjurată nici de vreo urmă a strălucirii fantomatice de care pomenise Mathew."