Cartea zilelor care n-au fost

Poezia este pentru mine o lume întreagă, nu o cameră a singurătății. Este un teritoriu în care memoria devine geografie interioară, în care iubirea și pierderea nu se anulează, ci se transformă una pe cealaltă. Tatăl, mama, copilăria, orașul, exilul și întoarcerea își găsesc locul fără a fi reduse la teză. Poezia mă ajută să înțeleg viața și oamenii, dar mai ales propria stare lăuntrică. Fără ea, cuvintele rămân reci, iar lumea își pierde din sensuri.   Dincolo de cromatică, poezia rămâne un pact. Un pact cu adevărul, o asumare a responsabilității, o ardere care nu se consumă ușor. Pentru mine, poezia este aer și sânge. Aerul care apasă atunci când introspecția se adună și devine poem, atunci când tăcerea lucrează adânc, fără zgomot. Sângele care nu e spectacol al durerii, ci energie creatoare, pulsație vie. Scrisul este respirație și hrană, emoție și construcție. Este o disciplină a inimii, o tensiune constantă între impuls și reflecție, între febra trăirii și luciditatea care așază. Când aerul devine greu, poezia îl străpunge. Când sângele curge fără direcție, poezia îi oferă ritm și sens.