Cartouche, regele hotilor vol.1

Louis Dominique Garthausen, este numele real al personajului Bourguignon, zis Cartouche. Împreună cu foști colegi din armată, el formează o bandă, pe care o organizează conform ierarhiei armatei franceze din secolul XVII. Parisul era terorizat în acele vremuri de două bande rivale distincte: una, sub conducerea lui Cartouche, iar a doua, sub comanda lui Gruthus du Châtelet, nobil scăpătat, fost soldat în poliția franceză. Inteligent, săritor la nevoie și spiritual, Cartouche câștigă repede stima unei populații exasperate de corupția din epocă. Pe seama lui au circulat numeroase legende, dar și multe jafuri și crime (care în zilele noastre ar fi înregistrate ca fiind „cu autor necunoscut") i-au fost puse în cârcă. Fragment din roman: "Urmărea fugii Scară pe care apucaseră fugarii se oprea la fiecare cât al turnului. Gâfâind de oboseală, ajunseră pe ultimele trepte al scării. Șezură o clipă pe pragul ușii ce aveau să treacă, fără ca să știe ce aveau să întâmpine mai departe. Nădăjduiseră să dea de acoperiș, și tinda scării era boltită. Cartouche, cu mâna tremurândă, încercă mai multe chei. În sfârșit, o cheie se învârti, ușa se mișcă din țâțanile ruginite și o mare încăpere nelocuită se deschise înaintea fugarilor. Se repeziră, încrezându-se că au dat peste ceea ce socoteau a fi cea de pe orma piedică a salvării lor. Încăperea era foarte mare și cuprindea tot etajul de sus al turnului. Primul gând a lui Cartouche fusese să iasă pe acoperiș și apoi să treacă pe easele vecine, ca să caute ieșire prin vreun pod oarecare, călătorie primejdioasă, călătorie anevoie de sfârșit și în care Imbert nu l-ar fi putut urma. Vederea ferestrei schimbă deodată planul lui. Știți unde suntem? Deasupra Senei! Și știți la ce înălțime? La mai mult de o sută cincizeci de picioare! Coborârea pe aici n-ar fi tocmai peste putință și ne-ar face mare laudă. Ratiboule trase dintr-o grămadă de moloz niște lucruri fără formă și le aduse la lumină. Descoperirea lui constă în mai multe funii, lanțuri și curele, prinse de bucăți lemn și de fier, pe care el le recunoscu îndată ca fiind unelte de tortură. Capete de frânghie și de curele putrezite de vreme, lanțuri ruginite de sângele chinuiților, aveau să le slujească drept unelte de salvare. Se aruncară asupra acestor rămășițe, desfăcându-le cu strigăte de bucurie sau de ciudă, după cum izbuteau să scoată, de pe lemne sau de pe drugi, capete de funii încă bune sau altele de nici un folos. — Asta-i funia spânzuratului, zicea Cartouche, are să ne poarte noroc. Ratiboule tăcea, iar Imbert îi privea din ce în ce mai palid. Din când în când Cartouche trăgea cu coada ochiului la fanandelul său și-i privea fața slăbită și obosită. Ratiboule, mai bine făcut decât dânsul, era totuși mai slab. Cartouche avea mușchi de acrobat, pe când doctorul, după ce se văitase de sete, avea să se mai vaite și de foame. Iar Imbert, un firav care nu mânuise decât condeiul, ar fi putut avea el oare mâna așa de zdravănă ca să se coboare, pe o simplă funie, de la o înălțime de o sută cincizeci de picioare? Dacă ar fi încercat, era aproape sigur că avea să cadă în Sena. "