Casa cu naluci

    "Desigur, nici nu contează cât de mult se apropie materia narativă de re-ursele biografice ale unui autor care, într-adevăr, se trage din Țara Moților, fiind născut la Abrud. Ceea ce este cu adevărat important și meritoriu din perspectiva reușitei românești, este modul în care un text, cu atribute formale și de conținut care îl apropie de subiectivismul relatării, reușește să configureze tot universul epic specific unei ficțiuni de reală calitate, reprezentând o posibilă reconversie (sau nu) a amintirii, aceasta fiind și una dintre provocările de forță ale romanului, care, de la un cap la altul, lectura lipsită de asperitați, plăcută prin cota substanțială de trăire a sentimentului, ne convinge de validitatea celor afirmate undeva pe parcurs: "Da, viața curge ca un râu, la început viforos, apoi, când ajunge la câmpie, mai leneș și mare parte din apa lui se risipește în pământul însetat și plin de riduri, de crăpături din cauza verilor toride. Totul are însă un început și-un sfârșit, o bornă de la care pleacă și un capăt, un final unde sună sinistru puștiul, singurătatea."" - Constantin DRAM     Fragment din volumul "Casa cu năluci" de Gheorghe Jurcă:     „În zilele de vară, mai cu seamă pe vremea coasei, natura face risipă de minuni. Mi s-a întâmplat să găsesc puiernite de iepuri sau puișori de păsări căzuți de prin cuiburi din cauza furtunilor care stricau cuiburile păsărilor-mame; îi luam și-i puneam pe un cearșaf și le aduceam insecte moarte, îndeosebi cosași, libelule, viermișori și priveam cu uimire cum se bat de la a apuca cei dintâi hrană, iar cei mai slabi în putere rămâneau flamânzi. Acest mic exemplu l-am folosit la școală la ora de zoologie de cum stau lucrurile cu lupta pentru supraviețuire. Și tot așa, dar la o altă scară, se întâmplă și cu omul.     O, cât de minunate, de magice erau verile la țară, cât mai ales la munte unde, din pricina imenselor păduri, cunoșteam o imensitate de taine, de animale, de plante și flori, de păsări, de tot felul de fructe de pădure, de tonuri, de culori, de sunete, muzici, triluri de păsări, dar și țipete de gai, de șoimi, de vultani, zbierete de jivine, adevărate simfonii ale foșnetelor copacilor, mai cu seamă când îi pieptăna vântul său atunci când cerneau peste vârfurile copacilor primii fulgi de nea. Dacă se întâmplă să fiu în plin câmp când cădeau cei dintal fluturași de zăpadă, rămâneam pe câmp ore întregi și-mi întindeam palmele să-i prind, dar ei nu apucau să se așeze în palmele mele că se și topeau; mă trezeam că-mi ling palmele și-mi umezeam buzele cu mâzga aceea ce mirosea a nemărginire, a înalt, a ceva nedeslușit...     Dar nu vreau să abandonez zilele, vremea aceea extraordinar de frumoasă, de parfumată când toată familia, tot satul eram în câmp. Uneori, pe dealurile învecinate, se auzeau armonici, cosașii lăsau coasele jos și încingeau hore, jocuri de doi, brâuri, hațegane, învârtite, țarini. Erau ultimele straturi de patriarhalitate, de ancestralitate care mai rămăseseră ascunse printre țarini, dar și printre oameni, săteni îndeosebi, oameni care nu uita și care preiau din generație în generație unele obiceiuri și datini în fața cărora un orășean și-ar face cruce și s-ar minuna de i-ar pieri graiul. Aici se vânzolesc trecutul cu prezentul și cu viitorul, ziua de ieri cu cea de azi, închipuirea, visul își dau mâna cu realitatea.”