Casa de la marginea Abisului

    Alături de Poe, scriitorul britanic William Hope Hodgson (1877–1918) este unul dintre maeștrii întemeietori ai genului fantastic și horror anglo-saxon. Intriga complexă și îndrăzneală imaginativă din Casa de la marginea Abisului definesc universul aparte al operei sale.     Undeva, în Irlanda, într-un cătun pe care nicio harta nu-l  înregistrează, lângă un rău fără nume, a cărui albie se ascunde brusc în subteran, pentru a reapărea dintr-odată, într-o cascadă uluitoare, la marginea unei prăpăstii înspăimântătoare, ascunsă privirii de un promontoriu de stânci, se înălță o construcție misterioasă. Sunt ruinele unei case înconjurate de livezi și tufișuri sălbăticite. În acest spațiu straniu, doi turiști, veniți să se bucure de sălbăticia locului, descoperă un manuscris.     Citindu-l, cei doi ajung să cunoască misterioasele întâmplări prin care a trecut fostul locatar al casei, martor al acțiunii forțelor malefice și al dispariției universului. Și, odată cu ei, cititorul este prins în mrejele unei narațiuni fascinante. Fragment: " Se crăpă de ziua când am părăsit turnul, deși în casă era pr întuneric să poți vedea ceva fără o lumânare, așa că am luat una mine din birou, atunci când am plecat să fac turul casei. Până c am terminat de vizitat parterul, lumina zilei se strecurase slab p tre ferestrele zăbrelite. Examinarea nu-mi aduse nimic nou. To părea în ordine și eram pe punctul de a stinge lumânarea, când încolți ideea de a mai arunca o privire prin pivniță. Dacă-mi ad aminte bine, nu mai fusesem acolo de la verificarea sumară care o făcusem în noaptea atacului.     Am ezitat aproape jumătate de minut. Aș fi fost mai mult de bucuros să îndeplinesc această sarcină — sunt înclinat să cred orice om ar face-o — căci dintre toate vastele și originalele came ale acestei reședințe, pivnițele sunt cele mai mari și mai ciudă Spații mari și întunecate, în care nu pătrunde nicio raza de soa Cu toate astea, nu mă puteam eschiva de la o asemenea sarcin căci ar fi mirosit a lășitate pură. în plus, încercam să mă conving ideea că pivnița reprezenta locul în care era cel mai puțin posibil întâlnesc lucruri periculoase, ținând cont de faptul că aici se pute pătrunde doar printr-o ușă masivă de stejar a cărei cheie o po mereu asupra mea.     Eu îmi țin vinul în cea mai mică dintre încăperi — un spa adânc și întunecos de lângă piciorul scării, prin care mă plimb sem de mai multe ori. E drept că în afară de faptul că am scoto prin jur, după cum am mai spus, mă îndoiesc să mai fi fost vreoda chiar peste tot prin pivnițe.     După ce-am descuiat ușa cea mare din capul scărilor, m-oprit o clipă, puțin agitat, simțind straniul și puternicul miros că m-a izbit. Apoi, împingând înainte țeava pustii, am coborât cu grij în întunericul zonelor subterane.     Când am ajuns la capătul scărilor, am așteptat o clipă și ascultat. Peisajul era tăcut, cu excepția unor picături de apă car cădeau ușor, strop cu strop, undeva în stânga mea. în timp ce stăteam, observăm cât de încet ardea lumânarea, fără vreo scânteie sau flacără, atât \de lipsit de orice adiere de aer era locul.     M-am plimbat tăcut dintr-o încăpere în alta. îmi aminteam foarte vag felul în care erau aranjate. Impresiile lăsate de prima mea eercetare fură confuze. îmi aminteam de o succesiune de încăperi opatioase și de una mai mare decât celelalte, al cărei acoperiș era oustinut de coloane; dincolo de toate astea, mintea îmi era înceto-sata și stăpânită de o senzație de inconfort, dată de frig, întuneric și umbre. Acum lucrurile erau diferite; deși nervos, eram suficient de adunat ca să pot privi în jur și să remarc structura și mărimea boltelor pe sub care treceam.     E drept, doar cu lumina pe care mi-o oferea lumânarea nu era posibil să examinez cu atenție fiecare loc, însă puteam remarca, pe niasura ce mă deplasam, că pereții păreau a fi construiți cu un finisaj și o precizie deosebite, în vreme ce ici și colo, câte o coloană masivă răsărea ocazional pentru a sprijini acoperișul boltit.      Am ajuns în cele din urmă la cea mai mare încăpere din pivniță, pe care mi-o aminteam. La ea se ajunge printr-o intrare mare și arcuită pe care am observat sculpturi stranii, fantastice, din care se proiectau umbre ciudate sub lumina lumânării mele. în timp ce stăteam și examinăm toate acestea cu atenție, îmi trecu prin cap ideea că e totuși nefiresc ca eu să fiu atât de puțin familiarizat cu propria mea casă. Ar putea fi totuși de înțeles pentru cine ar cunoaște mărimea acestei clădiri și detaliul că numai eu și sora mea locuim în ea, ocupând câteva camere, după bunul nostru plac.     Ținând lumânarea deasupra, am pășit în încăpere și, luând-o la dreapta, mi-am continuat drumul, până când am ajuns la capăt. Am mers în liniște și am privit cu grijă în jur, în timp ce înaintam. Dar, atât cât îmi permitea lumina să observ, nu apăru nimic neobișnuit. "