Casa Heap - Edward Carey

Vîrsta recomandată: 14+ Cu ilustrațiile autorului       Traducere din limba engleză de Mihaela Ghită   Trilogia Iremonger a fost publicată în Franța, Italia, China și Rusia, iar Casa Heap a ajuns pe lista celor mai bune titluri ale anului 2014 a prestigioasei publicații The New York Times Book Review.   Clod, din clanul Iremongerilor, suferă de o boală ciudată: aude cum șoptesc obiectele. O furtună e pe cale să se abată asupra Casei Heap, care se înălța în mijlocul unei mari de gunoaie și vechituri strînse de prin întreaga Londra, iar Iremongerii devin neliniștiți și șoaptele se întețesc. Cînd Clod o întîlnește pe Lucy Pennant, o orfană sosită de curînd din oraș, totul se schimbă. Secretele care țin Casă Heap laolaltă prind să se destrame, dînd la iveală o taină sinistră ce amenința să distrugă lumea lui Clod.   Uimitor! Neobișnuit, magic, un roman care te duce cu gîndul la Hobbitul său la Luminile nordului – Busola de aur.- Kelly Link   Casa Heap – primul volum al unei trilogii ce se petrece în Anglia victoriană – este romanul unei lumi fantastice, uneori terifiante, așa cum e lumea celor mai bune povești. Și, ca orice poveste, Casa Heap e o carte pentru copii, dar și pentru adulți. - Austin American-Statesman Fragment din romanul "Casa Heap" de Edward Carey: "Când s-a întâmplat eram în Salonul însorit. Nici la vremea asta nu-mi dau seama exact cum. Eram lângă șemineu, nu-mi amintesc să fi clătinat nimic sau să fi bătut mai tare în scândurile dușumelei, dar cumva trebuie să se fi desprins, trebuie s-o fi mișcat din loc, fiindcă uite-o deodată în fața mea. Ceva a căzut zăngănind pe podea și s-a rostogolit spre mine. La început am tras o spaimă cumplită. Mai că-mi venea să țip, să dau cu piciorul în el. S-a oprit exact în fața mea. Ca și cum pe mine m-ar fi căutat. Ca și cum ar fi vrut să-l găsesc. Era un mâner de ușă, unul din alamă. Unul mic, cu o tijă. Știam că nu poate fi decât cel pe care îl căutau, că e al cuiva pe nume Rosamud. M-am gândit că o să se bucure să-l recapete. Dar pe urmă mi-am zis că aș putea să-l păstrez o vreme, nu mult, l-aș înapoia curând, numai să-l țin la mine câteva zile. Era ceva ce merită păstrat. Nu era decât un mâner, firește, un simplu mâner. Era ceva lucios, ceva pe care să-l ții în mână și, cumva, viața ți se pare mult mai bună când ai ceva al tău, de care să te ții. O să-l înapoiez curând, mi-am zis, o să-l înapoiez sigur, însă nu chiar acum. Îmi plăcea. Avea ceva, ceva intim. Atunci am făcut ce știam cu mânerul, l-am înfășurat în coama mea deasă, mi-am răsucit părul în jurul lui, pe urmă. 1-am prins cu ace, l-am acoperit foarte bine cu păr, cum făcusem cu celelalte obiecte pe vremuri, la Filching, și mi-am pus boneta deasupra ca să nu se vadă, nici dacă mi-o dădeai jos. Poate doar țeasta să-mi fi fost un pic mai denivelată, un picut de tot."