Casatoria, cale spre sfintenie

De bună seamă, există mai multe feluri de a închipui dragostea pentru aproapele: monahismul și căsătoria sunt, în egală măsură, "taine ale iubirii". Însă forma de temelie pentru comuniune rămâne dragostea de început dintre bărbat și femeie sub taina căsătoriei. Dovadă sunt nenumăratele pilde - reunite în această carte - de sfinți canonizați care au fost căsătoriți, dar pe care viața conjugală nu i-a împiedicat să ajungă pe cele mai înalte culmi ale duhovniciei. Cuprins Cuvânt înainte Prefața Introducere Viețile sfinților căsătoriți Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Sfinți fără dată de pomenire Note Indice AUGUST Sfânta Teoclită Făcătoarea de Minuni (3 august, sec. IX) Teoclita a fost o femeie sfântă încă din tinerețe. Părinții săi i-au rânduit să se căsătorească cu Zaharia, un bărbat de un gând cu ea, iubitor de Hristos și de virtute. După căsătorie, ea a continuat să trăiască la fel ca înainte, dând mereu milostenie. Chiar dacă erau bogați, ea muncea cu mâinile ei, slujind slugilor, săracilor și celor apropiați. Încercă întotdeauna să apuce pe calea smereniei. Sfânta Teoclită iubea citirea Sfintelor Scripturi și încerca mereu să trăiască ceea ce citea. și-a petrecut întreaga viață în acest chip sfânt și a fost aflată vrednică să-și cunoască vremea morții. După adormirea ei (la începutul veacului al nouălea), moaștele ei au rămas neputrezite, făcându-se izvor de vindecări. Sfântul Miron (8 august, Creta, sec. IV) Sfântul Miron a fost un țăran căsătorit din Cnossos, Creta. Pentru marea să milă față de săraci, el împărțea bucuros și din belșug roadele muncii sale cu ei, căutând întotdeauna să le aducă mângâiere. Odată, a găsit niște hoți ce furau grânele de pe aria sa. Fără a le spune cine este, i-a ajutat să-și umple sacii și i-a ridicat el însuși, pentru ca hoții să-i poată lua în spate. Soția sa a murit destul de tânără, iar după moartea ei, el s-a dăruit și mai mult citirii dumnezeieștilor Scripturi, mergând la biserică și făcând fapte bune. Pentru virtuțile lui neobișnuite a fost rânduit preot, iar mai apoi a fost sfințit episcop. A făcut multe minuni în numele Domnului, atât în timpul vieții, cât și după moarte. A trecut la odihnă prin anul 350, trăind o sută de ani. Sfânta Irina a Constantinopolului și Împăratul Kaloioan (13 august, Ungaria și Constantinopol, sec. XII) Împăratul bizantin Alexie I Comnenul și împărăteasa Irina, fiind creștini evlavioși, au căutat o soție modestă și credincioșa pentru fiul lor Ioan, urmașul la tron. Ei au aflat o candidata desăvârșită în prințesa Pyrisca a Ungariei, fiica regelui Ladislau I. Era virtuoasă și foarte frumoasă, cu păr lung roșcat. Venind la Constantinopol, ea s-a alăturat Bisericii Ortodoxe, luând numele de Irina. S-a măritat cu Ioan în 1104. După ce ea și soțul ei au ajuns pe tronul imperial, în 1118, ea s-a dovedit a fi o împărăteasă vrednică. A crescut patru fii și patru fiice, în chip cuvios și demn, cum se cuvenea rangului lor imperial. Înainte de a fi fost încoronată împărăteasă și-a dat toată averea săracilor. Cu trecerea anilor, a ajuns a fi tot mai interesată de viața duhovnicească. Repeta adeseori cuvintele Proorocului David: Ce folos este întru sângele meu (adică: moștenirea mea împărătească), când mă pogor eu întru stricăciune? (Ps. 29, 9). Ea slujea lui Hristos îndeosebi prin slujirea săracilor și a celor aflați în nevoi. I se spunea „Primitoarea de străini“ și se îmbracă cu veșminte simple, „mai curând de călugăriță, decât de împărăteasă“. și neîncetat își îndemnă soțul să ajute pe cei nevoiași. Soțul ei, împăratul Ioan Comnenul, era poreclit „Kaloioan“ (kalos in grecește înseamnă atât „frumos“, cât și „bun“). Cum spune una dintre Vieți: „Chipul său măsliniu, cu trăsături clare și ochi nobili i-a adus această poreclă; însă supușii săi credincioși spuneau cu bucurie că ea se datora mai curând firii sale strălucite și felului ocârmuirii sale“. Chiar la începutul domniei sale s-a descoperit un complot împotriva lui, condus de sora sa Ana, dar el i-a tratat pe conspiratori cu multă îngăduință. Era împotriva luxului inutil și risipitor, iar sub domnia sa și a sfintei sale împărătese viața de curte a Bizanțului și-a aflat o nouă rânduială și simplitate. Insuflată de Dumnezeu și cu ajutorul soțului ei, Irina a supravegheat zidirea Mănăstirii Pantocratorului din Constantinopol, lângă Biserica Sfinților Apostoli. Ea a supravegheat și zidirea frumoasei biserici a mănăstirii, ca și a arhondaricului și căminului de bătrâni din apropiere. Într-o zi, ea l-a adus pe soțul ei în nou-zidita biserică a mănăstirii și, aruncându-se la pământ și plângând, a strigat: „Primește, Stăpâne, templul zidit de Dumnezeu prin harul Tău“. și zicea că nu se va ridica până ce soțul său nu-i va făgădui că va da în continuare bisericii și mănăstirii aceleia tot ajutorul bănesc pentru a-i asigura viitorul. El a încuviințat, și timp de veacuri aceasta a fost una din mănăstirile cele mai însemnate ale capitalei. Împărăteasa Irina era probabil cea mai puternică și cu siguranță una dintre cele mai bogate femei din întreaga lume în acea vreme. Însă așa de mult dorea împărăteasa să lase lucrurile vieții acesteia și să caute numai cele cerești, încât în anii săi cei de pe urmă a intrat în viața monahală, cu blagoslovenia soțului ei, luând numele de Xenia. și-a petrecut ultimele zile într-o mănăstire din Vithinia (Asia Mică). Moaștele sale au fost aduse înapoi în capitală, spre a fi așezate în Mănăstirea Pantocratorului, întemeiată de ea. Soțul ei, împăratul Kaloioan, a hotărât să rămână credincios minunatei și evlavioasei sale soții, refuzând a se mai gândi la căsătorie după moartea ei. La scurt timp după aceea, la 8 aprilie 1143, el și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, după ce își zgâriase mâna într-o săgeată otrăvită. A fost înmormântat lângă soția sa. În marea biserică a Sfintei Sofii din Constantinopol se află o splendidă icoană în mozaic, înfățișând pe împăratul Ioan al II-lea Comnenul și pe împărăteasa Irina, stând de-o parte și de alta a Maicii Domnului cu pruncul Iisus. Ioan tine o pungă cu bani, simbol al generozității sale față de Hristos și de Biserica Sa. Sfinții Isaac și Rebeca (21 august, Palestina, cca. 1900 î.H.) Sfântul Isaac a fost un copil din făgăduință, un copil zămislit în chip minunat și născut de Sarra la bătrânețe. Era copilul din care trebuia să răsară neamul lui Israil; prin urmare, el a fost unul dintre strămoșii direcți ai lui Iisus Hristos. Mai mult, el este recunoscut de Biserică ca o imagine proorocească sau chip al lui Hristos, prin faptul că era fiul nevinovat și unic pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l aducă jertfă. Lemnul pentru focul jertfei, pe care, după predania rabinică, l-a purtat de bunăvoie în spate când urcau muntele, preînchipuie Crucea lui Hristos. Iar izbăvirea lui de către Dumnezeu de la moarte s-a întâmplat în a treia zi (Facere 22, 1-19). Când Isaac a ajuns la vârsta potrivită pentru căsătorie, tatăl său Avraam a trimis o slugă credincioasă înapoi în patria sa din Mesopotamia, spre a-i găsi o soție. Ca răspuns la rugăciune și prin călăuzirea proniei dumnezeiești, a fost găsită Rebeca (Facere 24, 2-61). Rebeca, femeia aleasă de Dumnezeu, a fost adusă de sluga omului cel ales, „și a iubit-o pe dânsa“: Iar Isaac mergea prin pustie spre fântâna vedeniei, și locuia în pământul cel de miazăzi. și a ieșit Isaac ca să se plimbe la câmp către seară și căutând cu ochii a văzut cămilele venind. și căutând Rebeca cu ochii a văzut pe Isaac și a sărit de pe cămilă. și a zis către slugă: Cine este omul acela care merge pe câmp spre întâmpinarea noastră? și a zis sluga: Acesta este stăpânul meu; iar ea luându-și vălul, s-a acoperit. și a spus sluga lui Isaac toate câte a făcut. și a intrat Isaac în casa mumei sale, și a luat pe Rebeca și s-a făcut lui femeie, și a iubit-o pe dânsa, și s-a mângâiat Isaac pentru Sarra mumă-sa (Facere 24, 62-67). Isaac, preînchipuirea lui Hristos, iubește pe soția sa, Rebeca, preînchipuirea Bisericii: dintre primii trei patriarhi, numai Isaac a avut o singură soție. De-aceea, dintre cei trei, el și Rebeca sunt cei mai potriviți să înfățișeze căsătoria creștină. Poate de aceea Isaac și Rebeca sunt pomeniți mai des decât ceilalți în slujba cununiei. Iată două pomeniri ale lor din această slujbă: Preotul: Dumnezeule cel veșnic, Care pe cele despărțite le aduni întru unire și ai pus dragostea legătură neîntreruptă; Cel ce bine ai cuvântat pe Isaac și pe Rebeca și ai arătat pe ei moștenitori făgăduinței Tale; Însuți binecuvântează și pe robii Tăi aceștia... Preotul: Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai călătorit în Mesopotamia, trimițându-l să logodească femeia stăpânului său Isaac și prin mijlocirea scoaterii de apă ai descoperit lui să logodească pe Rebeca: Însuți binecuvântează logodna robilor Tăi acestora... și este interesant de observat că slujba cununiei mai spune că Dumnezeu a „dăruit pe Isaac Rebecăi“, chiar dacă în relatarea de la Facere Rebeca este cea adusă de sluga lui Isaac. Cântarea a 6-a, Duminica Sfinților Strămoși (11-17 decembrie) Închipuire lămurită a patimii lui Hristos te-ai făcut, Preafericite Isaac, adus fiind a te jertfi de buna-plăcere părintească. Pentru aceasta fericit ești și prieten de aproape al lui Dumnezeu te-ai arătat cu adevărat, locuind împreună cu toți drepții.