Nu era o persoană foarte sociabilă și nici nu era obișnuită să interacționeze cu multă lume, în special cu bărbați, dar asta nu o oprea să vorbească. Știa că face și greșeli de exprimare și că are momente în care emoțiile predominau și nu o lăsau să gândească limpede. Important era că reușea să se facă înțeleasă. A constatat în curând că mâinile îi erau de un real folos. La fel și expresiile feței. Corpul ei o ajută într-un mod pe care nu l-a experimentat niciodată. Se găsea în fața unui străin. Gândul acesta nu o lăsă în pace. „Și acum ce să mai zic?“ se întrebă ea după nici cinci minute de conversație. Nu mai era nevoie să își răspundă la această întrebare. Străinul s-a aruncat asupra ei. Deși ar fi trebuit să se simtă speriată, terifiată de bărbatul masiv, ea percepea o senzație de liniște. Un sentiment parental, protectiv o făcea să stea liniștită și să aștepte. Sângele cald și roșu a început să îi picure pe față. Mantaua largă a străinului o acoperea acum cu totul; corpul lui, la fel. Dar acum, bărbatul devenea din ce în ce mai greu. Trebuia să tacă, trebuia să îndure, trebuia să își stăpânească frica. Nu era prima dată când vedea un mort și nici nu era prima dată când trecea prin situații de genul acesta. A văzut multe lucruri urâte de-a lungul timpului, în special de când a evadat și de când este pe fugă. Dar sângele cald care îi umplea fața îi spunea exact ceea ce nu voia să audă. Îi spunea că de acum încolo viața ei va fi plină de astfel de situații și într-un final va fi ea victima vreunui atac. Și-a înăbușit un hohot de plâns.
