Roman alegorico-parabolic, Castelul lui Aurel Antonie are o cheie la vedere: „La începuturile începuturilor, când a apărut Legea… nu era nimic.” Primul verset din Cartea Cărților sună astfel: „La început a fost Legea și nimic nu există iar Legea sălășluia în Trupul Legii. Nimic nu era și tot Nimicul și tot Infinitul sălășluia în trupul Legii. Cu mâna tare ținea Legea întregul Univers și tot Nimicul sălășluia în Trupul Legii.” Autorul Aurel Antonie devine autoreferențial, dându-ne în continuare alte piste hermeneutico-po(i)etice: Biblia, tablele lui Moise, codul lui Hamurabi, Biblioteca. Miticul și magicul coexistă, forța lor acționând prin conducătorii popoarelor, iar metafizica lui Heidegger ori gândirea lui Brâncuși oferindu-ne, nouă, cititorilor de rând, cai de penetrare a Absolutului. Scriitura propriu-zisă e uscată, rece, obiectivă, anticalofilă, antimetaforică, descărnată de orice retorism fastidios. Dialogurile au verosimilitate, într-un registru antimimetic, totuși, deși de un „realism” pur descriptic și insistent verbal și substantival.
