Trecuse mai mult de jumătate din oră. Privirile Leliei rămăseseră încremenite pe un punct minuscul al colii albe. Creionul, între arătătorul și mijlociul mâinii drepte, se mișcă în același ritm în care secundele se împrăștiau prin trupul timpului. Ceva neobișnuit! Ea nu avea nevoie mai mult de câteva clipe după primirea temei, ca să se scurgă în mîna creionului și, în ritmul unei muzici doar de ea auzită, să înceapă un dans frenetic, lăsând urme pe hârtia imaculată. Alteori se împărțea în pete de culoare ce se îngemănau pe coala de desen după reguli nescrise și acolo răsărea o lume cunoscută doar de ea; o lume ciudată, neînțeleasă pentru majoritatea privitorilor, care nu se sfiau să își arate neînțelegerea prin strămbături sau comentarii răutăcioase și care, poate, ar fi trebuit să îi zdruncine elanul și curajul de a trece granița realității lor. Ea însă, mereu în căutarea mirajelor, nesocotea barierele și pășea fără șovăire dincolo.
