De la autorul cărții Poștașul sună întotdeauna de două ori Cea mai importantă decizie a vieții mele a fost rapidă și neașteptată. Joan M. nu păruse deloc îndurerată la înmormântarea soțului, care de altfel nu fusese un soț ideal și nici un tată perfect, ba dimpotrivă. Singură și fără niciun ban, ea are nevoie disperată de un loc de muncă pentru a-și putea recupera copilul aflat în grija cumnatei. Așa devine chelneriță într-un bar… unde încep adevăratele necazuri. Nu puteam face nimic, oricum. Trebuia doar să cred că poliția n-ar fi putut descoperi ceva ce nu era acolo – deși știam la fel de bine că oricine că testele nu sunt perfecte și că uneori arătă lucruri pe care n-ar trebui să le arate. Una dintre cele mai bune cărți scrise de Cain, care a păstrat cireașa de pe tort pentru ultima pagină. - New York Times Alert și captivant… degaja o energie primordială mai autentică decât scrierile multor imitatori ai lui Cain din anii 1930 și până în prezent. - Wall Street Journal Cain creează un coșmar sufocant nesfârșit care va da fiori mult timp după ce-l veți fi lăsat deoparte… o adevărată capodoperă noir… - Book Reporter Toate caracteristicile stilului Cain: senzualitate, aviditate, trădare și minciună. - CNN Un Cain clasic… Puneți mâna pe cartea asta. Citiți-o. Savurați-o. - The Washington Post Fragment din romanul "Cazul Joan M." de James M. Cain: "Domnul White a sosit la 17 fix, iar doamna Rossi sau Bianca, așa cum îmi spusese să-i zic — l-a adus direct în partea mea, oferindu-i aceeași masă pe care o primise cu o zi în urmă. A comandat un gin tonic, la fel ca înainte, și firește că Jake deschisese deja sticla și turnă din ea când m-am întors la bar. Am dus-o la masă, am servit băutura și m-am postat lângă toaleta bărbaților, totul în doar câteva secunde. Însă m-a chemat lângă el, spunând: - Dacă ți-ai da silința, ai putea fi mai sociabilă, Joan. - Vin când sunt chemată, am răspuns. Dar am râs amândoi, fiindcă știam că era un joc. - M-am gândit la tine, m-a anunțat. Toată noaptea. - E posibil să mă fi gândit și eu la dumneata. - De cât timp ești văduvă, Joan? - De patru zile. - De patru... Cum ai spus? - Zile. De sâmbătă seara târziu. De fapt, de duminică dimineață. M-a privit lung, iar eu m-am gândit c-ar fi mai bine să-i mai spun câte ceva, cel puțin suficient cât să evit să transform totul într-un mister, fiindcă nu simțeam nevoia. Am continuat: - Sunt acea Joan Medford despre care probabil ai citit în ziare, care și-a dat soțul afară din casă, iar în ziua următoare i s-a spus că el a plecat într-o mașină împrumutată și s-a izbit cu ea de un podeț - sau de un parapet de podeț, cred că asta a fost. - Da, am citit despre asta. Îmi pare rău. Și apoi, de parcă își amintise mai multe: În articolul pe care l-am citit apărea și poliția — cred că n-a fost prea plăcut. - Cam așa ceva, domnule White. Și pentru că ajunsesem până acolo, am adăugat: - Ne certaserăm înainte să-l dau afară, dar nu știam nimic despre mașina cu care a avut accidentul. Un prieten i-o împrumutase înainte să plece peste weekend. Era în pijama, așa că nu avea la el permisul de conducere sau actul de identitate. De aceea, poliția, după ce a verificat numerele de înmatriculare, a presupus că era Leland Brooks, proprietarul. Dar când Leland a fost găsit în Annapolis, unde-și petrecea weekendul, și a ajuns la firma de pompe funebre unde se află Ron și l-a identificat, era deja duminică după-masă. M-au chemat acolo Și a trebuit să fac față la tot felul de întrebări timp de vreo două ore. Știusem despre mașină? De ce-l lăsasem să plece? Nu știam că băuse? Am clătinat din cap. Dacă știam? Mă anunțase din toți rărunchii de când intrase pe ușă și mă tot anunțase până când i-am mai adus o bere, chiar și după ce ne-a trezit fiul și l-a făcut să plângă. Apoi a fost cât pe-aci să-l bată cu cureaua, nu doar pentru că plângea, ci și fiindcă spărsese un borcan cu o săptămână înainte, din greșeală - oricum nu era vreun borcan special, ci doar păstram măruntul în el - pe vremea când aveam suficient ca să-l păstrăm."
