Ce-am mai ras!

    Clasici moderni Litera pune laolaltă scriitori moderni ale căror opere au devenit deja repere clasice. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din ultimii 125 de ani – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.       "Ce-am mai râs!" este o dramă de familie tulburătoare, ale cărei personaje, oameni obișnuiți puși într-o situație-limită, sunt conturate cu mare sensibilitate de William Saroyan, unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX, laureat al Premiului Pulitzer.     Evan Nazarenus, profesor universitar, se întoarce acasă după două luni petrecute la o școală de vară în Nebraska, nerăbdător să petreacă câteva săptămâni împreună cu soția și cei doi copii în Clovis, un orășel în care fratele său are o locuință de vară. Dar, la scurt timp după ce sosesc pentru mult așteptată vacanță, Swan, soția lui Evan, îl anunță că este însărcinată și că nu el este tatăl viitorului copil. Această veste îl șochează și îl îndurerează profund pe Evan, însă, de dragul copiilor, el decide să păstreze tăcerea. Dar un secret de familie de un asemenea calibru e greu să fie ascuns privirilor iscoditoare cu care sunt întâmpinați nou-veniții de către locuitorii orașului.        Fragment din romanul "Ce-am mai râs!" de William Saroyan:     “El dormea, așa că ea, vorbind de una singură, putea vorbi cu el, căci ea însăși era mai mult adormită decât trează, cu trupul umflat, insensibil și inert, cu vocea o șoaptă înceată, somnoroasă, somnul însuși venind și emanând din corpul ei.     - Evan? zise ea. Nu știu ce s-a întâmplat, dar de fapt, știu. Știu ce s-a întâmplat. N-am vrut să se întâmple, dar am vrut. Eu am făcut să se întâmple. Eu am fost cea care am făcut să se întâmple. Eu am făcut-o, Evan. Nu s-a întâmplat din senin. Am făcut-o pentru că am vrut. Nu mi-a păsat cine a fost, fiindcă nu mi-a păsat, fiindcă nu aveam trebuință să-mi pese, pentru că nu-mi place să-mi pese, pentru că tuturor le păsă prea mult, iar mie nu-mi pasă deloc.     Bărbatul adormit era încă întors cu spatele. Cei mici erau afară în curte sau în vie, îi auzise mergând și vorbind.     Se ridică într-un cot, mutându-se mai aproape de patul de alături, de bărbatul de lângă ea.     - Evan? zise.     Bărbatul se mișcă.     - Ești treaz, Evan?     El se întoarse în sfârșit spre ea, cu fața boțită de somn.     - Sunt singură, Evan, zise ea. Prea singură.     Îi urmări ochii, care se întredeschiseră și se închiseră la loc.     - Am să mor, Evan.     Bărbatul deschise ochii, la început puțin, apoi cât se poate de larg.     Brusc își aminti totul și se ridică în capul oaselor, ca lovit de nebunie.     - Sunt singură, repetă femeia. Bolnavă și singură. Ți-ar fi milă de un animal bolnav. Sunt afară. Nu pot trăi afară. Nu pot respira afară. Ai avea milă de un animal pe moarte.     Se aruncă pe patul lui. Mâinile ei se agățară de el. Își lipi corpul de al lui, zvârcolindu-se să ajungă înapoi la el. Pe el îl durea suferința ei sufletească. Animalica energie cu care caută să obțină iubirea și supraviețuirea, indiferent de termeni, îl uimi, iar trupul ei, cald de la somn, moale și alb, chiar și acum se făcea dorit de al său, ca și cum spiritul n-ar fi jucat nici un rol."