Ce nu stie un non-migrant

Am adunat în acest volum articolele publi-cate timp de doi ani în revista Cultură. Rubrica al cărei titular am fost am numit-o „Romartia din diaspora". în parte, fiindcă voiam să aduc această privire asupra evenimentelor, din afara țării, a unui scriitor totuși roman. Pe de altă parte, am considerat că astfel nu încalc teritoriul niciunuia dintre colegii mei din România. Poziția pe care mă situam în comentariile mele, după treizeci de ani de emigrație, era aceea a unui om care s-a adaptat la cerințele lumii globa-lizate și are capacitatea de a putea trăi oriunde, în orice țară unde Își găsește un rost social. În finalul colaborării la revistă, constat însă că s-a insinuat în articolele mele o notă specială: da, un om poate, în vremea noastră globalizată, trăi oriunde, cu o singură condiție, ca pe lume să fie pace. Fragment: " Leacuri contra depresiei Psihoterapeuţii sunt tări în sfaturi. Să te scoli dimineaţa cu un tonus bun, îți recomandă ei. Să deschizi geamurile, să faci exerciţii fizice, să cânţi în baie. Bine. Deschizi geamurile. Faci exer-ciţiile. îţi faci duşul pe muzică. După care... După care îţi prepari cafeaua. Şi te aşezi la televizor, să asculţi ştirile. Aceasta ar trebui să fie ora ta de deconectare, de încărcare cu energie pozitivă, pentru ziva grea care îţi stă în faţă. La posturile greceşti de televiziune prima ştire se referă de aproape un an încoace la numărul morţilor care au fost scoşi peste noapte din Mediterană. Tu îţi bei deci cafeaua pe canapea. Și în faţa ta sunt scoşi din mare în fiecare zi câţiva bărbaţi, câteva femei, câţiva copii. şi locul pe care sunt întinse cadavrele lor pe plajă se află doar la câţiva kilometri de locul în care stai tu pe canapea, sorbindu-ţi cafeaua. Vezi feţele desfigurate ale celor care reuşesc să pună piciorul pe uscat. Îi vezi pe scafandri aducându-le tovarăşii de călătorie de pe fundul apelor. Dacă nu chiar nevestele. Dacă nu chiar copiii. Vezi cum sub ochii lor (şi ai tăi) cei morţi sunt băgaţi în saci negri de plastic. Sau, până vin sacii, rudele le pun pe trup ceva, un linţoliu. Vezi deci frumuseţea de ţărmuri mediteraneene acoperite de cadavre, de cele mai multe ori cu feţele ascunse şi cu picioarele albe, marmoreene, supte de apă, lăsate la vedere. Cine spune că mai poate vedea copii ţipând lângă mamele moarte, cine spune că mai poate vedea bărbaţi plângând cu feţele schimonosite de suferinţă și femei smul-gându-şi părul din cap, are un psihic de bivol. Te afli în momente de mare cumpănă: să treci pe alte posturi nu poţi, omul din tirte se revoltă la acest semn de laşitate. Şi să rămâi pe post este un chin fără leac. Când nu mai rezişti, schimbi totuşi canalul. Vezi ce se mai întâmplă şi pe la alţii. Bombardamentele din Siria, spre exemplu, savant demonstrate pe-o hartă realizată de la înălţime. Jos, cruci şi cruciuliţe din care se ridică ca din vulcani lava: obiectivele de succes militar. Indicatorul se mută spre sud. Indicatorul se mută spre nord. Peste tot peisajul este acelaşi: splendoarea de oraşe ale Orientului, al căror nume îl ştiai din Nopţile Şeherezadei, din Istoriile lui Nastratin Hogea, din miraculoasa carte a lui Omar Pamuk Mă numesc Roşu, sunt şterse de pe faţa pământului. Ba de unii. Ba de alţii. Ba de unii Înţeleşi cu alţii. Sau împotriva lor. Nu se mai poate urmări logica în tratatele şi înţelegerile politice şi militare. Nu mai poţi să-i vezi chipul lui Kerry, jumătate falcă, ba ici, ba dincolo, la conferinţe de presă în care nu ţi se spune nimic. La cuvântul „democraţie" faci bube alergice. "