Cei care aduc groaza - Hans Magnus Enzensberger

 •  Autor distins  cu Thomas Mann Prize pentru literatură În recentul său Eseu despre perdantul radical, Hans Magnus Enzensberger combina investigația psihologică și analiză sociologică în scopul de a elabora un portret al atentatorului sinucigaș. Ura perdantului radical, pentru care viața celorlalți, dar și cea proprie n-au nici o valoare, se trage din complexe de inferioritate și se manifestă într-o optică ce căuta mereu la alții vină pentru propria stare deplorabilă.   Dacă în trecut exemplul cel mai proeminent pentru o societate dominată de perdanți este oferit de ascensiunea național-socialismului în Germania, Enzensberger argumentează că singurul colectiv de perdanți activ astăzi la scară globală provine din lumea musulmană.   Delimitând net societatea islamică și cultura ei bogată de fanaticii "islamiști", el arată cum contrastul dintre istoria glorioasă și declinul ulterior se constituie, pentru un grup restrâns de oameni, într-o ofensă narcisistă ce pretinde compensarea prin violență. Traducere din cartea “Cei care aduc groaza” de Hans Magnus Enzensberger:   “Însă ce se întâmplă când perdantul radical își depășește izolarea, când ajunge să socializeze și găsește un sălaș al perdanților, de la care așteaptă nu numai înțelegere, ci și recunoaștere, un colectiv format din oameni de o seamă cu el, care-l primește cu brațele deschise și are nevoie de el? Atunci energia distructivă ascunsă în el se amplifică până la totala lipsa de scrupule. Se formează un amalgam de tragere spre moarte și grandomanie, iar un sentiment catastrofal al omnipotenței îl izbăvește din neputința sa. Dar pentru aceasta e nevoie de un soi de fitil ideologic, care îl face pe perdantul radical să explodeze. După cum a arătat istoria, asemenea oferte n-au lipsit niciodată. Fondul chestiunii contează cel mai puțin. Indiferent dacă este vorba de doctrine religioase sau politice, de dogme naționaliste, comuniste sau rasiste, orice fel de sectarism, oricât de obtuz ar fi, este în stare să mobilizeze energia latentă a perdantului radical.  Acest lucru nu e valabil doar pentru pedestrime, ci și pentru trăgătorul de sfori, a cărui putere de atracție rezidă în faptul că se definește pe sine ca perdant obsesiv. Adepții săi se recunosc tocmai în trăsăturile sale paranoide. Pe bună dreptate i se atribuie un calcul cinic, fiindcă, în mod evident, el își disprețuiește susținătorii, deoarece îi înțelege prea bine: el știe că aceștia sunt niște perdanți și, drept urmare, socotește că n-au nici o valoare. După cum știa Elias Canetti încă în urmă cu jumătate de secol, el savurează ideea că, pe cât se poate, toți ceilalți, inclusiv adepții săi, vor fi duși la moarte, înainte ca el însuși să fie spânzurat sau să ardă în buncărul său. În acest punct ne revine în memorie, alături de multe alte exemple din istorie, proiectul național-socialist din Germania. La sfârșitul Republicii de la Weimar, sectoare largi ale populației se vedeau ca perdanți. Datele obiective arată limpede acest lucru. Dar criza economică și șomajul n-ar fi fost, probabil, de ajuns pentru a-l propulsa pe Hitler la putere.”