Cei care merita sa moara

     Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, TedSeverson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-și unul altuia detalii foarte intime.     Ted povestește despre căsnicia lui ratată și despre cum e convins că soția sa, Miranda, îl înșală. Se pare că au fost nepotriviți din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins cândva pasiunea, dar care a devenit acum un clișeu. Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirma, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei.     Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pildă, o soție mincinoasă și infidelă – merită să moară…     La Boston, legătură perversă dintre conspiratori se adâncește pe măsură ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvăluit lui Ted: experiența în arta crimei, dobândită de timpuriu în viață. Brusc, cei doi se trezesc implicați într-un joc de-a șoarecele și pisica din care nu poate supraviețui decât unul… cu un detectiv isteț și foarte hotărât pe urmele lor.     Fragment din roman:       “După ce am fost sigură că Brad era mort, i-am sos sârma din jurul gâtului. L-am apucat de haina din denim și am reușit să-l trag din scaunul lui pe cel al pasagerului, de care l-am prins cu centura. Am înclinat scaunul puțin, astfel că s-a lăsat și el pe spate odată cu scaunul, apoi i-am tras fermoarul hainei până sus, ridicând gulerul căptușit cu blană de oaie cât să-i acopere urmele lăsate de sârmă pe gât. Dacă ne vedea cineva în mașină, el avea să arate ca un pasager care moțăia. Cel puțin așa sperăm că o să arate.     Am pornit camioneta, am ieșit de pe alee și am intrat din nou pe șosea, cu farurile stinse până să ajung pe Micmac. Am verificat cum stăteam cu combustibilul, am văzut că acul era undeva între trei sferturi și plin, și m-am gândit că o să fie suficientă benzină să ajungem în Connecticut. Eram pregătită să alimentez la o stație de benzină și să plătesc cash înăuntru, dar m-am bucurat să nu trebuia să o fac. Până acum, nimeni nu mă văzuse în Maine și nu aveam de gând să schimb asta.     Am mers spre nord, către intrarea pe I-95. Am ieșit de pe Micmac înainte de a ajunge la Kennwick Beach, știind că dacă poliția era deja pe urmele lui Brad, erau probabil în fața casei lui. Mi-ar fi plăcut grozav să mă întorc acolo, să-i iau câteva lucruri ca să pară că într-adevăr o ștersese, dar nu merită să risc. Înainte de a intra pe autostradă, am oprit la un atelier auto închis numit „La Mike", unul din garajele alea mici de provincie înconjurate de mașini ajunse fier vechi. Cu farurile stinse, m-am băgat într-un șir de rable și am coborât din camionetă. Am găsit o mașină care arată că și cum nu fusese mutată de acolo de cel puțin două ierni și, cu briceagul meu Leatherman, i-am scos plăcuțele de Mâine și le-am schimbat cu cele de la mașina lui Brad."