Cartea Cei care mor si cei care vor muri PDF

    Ce poate să facă un om ajuns la o vîrstă la care viața pare să fi intrat pe ultima turnantă spre Marele Finis? Să se resemneze și, asemenea unui condamnat la sentința capitală, să aștepte inevitabilul în anticamera lumii de dincolo? Nu. La 73 de ani, Mihnea Pascal, un fost bibliotecar, văduv și aproape sălbăticit de singurătate, se gîndește obsesiv la viața pe care a trăit-o și la cît i-a mai rămas de trăit, așa cum, în anii tinereții, virgin și nefericit, se gîndea în fiecare zi la sinucidere. Acum, la venerabila etate, reușește să-și învingă frica de moartea ce-l pîndește după colț și, dintr-un pensionar cumsecade, devine Pascal Nebunul, „vedeta blocului” și a cartierului, un personaj controversat care, printre multe altele, vizitează domnișoare și se lasă vizitat de ele, așa cum alții vizitează țări. Prin comportamentul și acțiunile lui, ignora normele sociale și sfidează însăși veșnicia. Nu vrea să plece din această lume fără luptă, nu vrea să mai rateze nimic din micile plăceri, iar cînd va fi să moară, vrea să o facă după regulile lui. Cei care mor și cei care vor muri este un roman emoțional și emoționant despre refuzul bătrîneții și ideea că viața merită să fie trăită, mai cu seamă atunci cînd societatea, prin condiționările ei, te îndeamnă să te gîndești neîncetat la moarte.           Fragment:       “Aveam douăzeci și cinci de ani și jumătate, nu mă culcasem niciodată cu o femeie, eram virgin ca zăpada, sufeream cumplit și mă ascundeam de toți, jucînd un rol fals, un rol care nu mi se potrivea, de așa-zis cunoscător blazat, pe cînd eu mușcăm perne cu furie noaptea și mă gîndeam la sinucidere.     Altă ieșire nu vedeam.     Și nici n-aveam de gînd s-o duc așa la infinit, pînă ce barbă îmi va deveni albă.     Angela era singura femeie față de care am reușit să mă port oarecum firesc, ea mă acceptase și acum urma să mă sune. Promisese. Iar eu nu trebuia decît să aștept.     De telefonul acela depindea toată viața mea viitoare. Sau toată moartea mea. Așa credeam. Era un telefon mult mai prețios decît aurul. Era un telefon ca un medicament vital. Îl iei - trăiești și mîine. Nu-l iei - mori chiar azi.     După o săptămînă de așteptare epuizantă - vara, cald, vacanța fiindcă nu mai puteam  și-mi pocnea capul, am ieșit să mă plimb puțin măcar pe holul blocului.     Iarăși am tras telefonul pînă în dreptul bucătăriei, am lăsat ușa de la intrare larg deshisă și, în loc să străbat apartamentul dintr-un capăt în celălalt, făceam ture pe holul blocului.     Deja aveam unele halucinații auditive și mi se părea că-l aud sunînd ori ticăind, cînd el tăcea ca mormîntul. De cel puțin trei-patru ori 1-am dus la ureche, dar fie era un telefon care sună din alt apartament, fie era, desigur, o alarmă falsă.     Simțurile mi se ascuțiseră la maximum și mă speria orice foșnet. Auzeam zgomotele fine ale tuturor vecinilor mei. Știam cînd unul trage apa la trei sau cînd altul face dus la șase.      Distingeam pînă și ticăitul ceasurilor din spatele ușilor închise. Puteam spune cu precizie cine sforăie, cum sforăie, unde stă și deosebeam nuanțele a două-trei sforăituri simultane.”