Cei invinsi

Pentru aliații occidentali, 11 noiembrie 1918 a fost mereu o dată solemnă – finalul luptelor care au distrus o generație, dar și o răzbunare a unui sacrificiu teribil, venită odată cu prăbușirea inamicilor lor principali: Imperiul German, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Dar, pentru mare parte din restul Europei, această zi nu a avut nici o însemnătate, o serie continuă, de coșmar, de conflicte înghițind țara după țară. În această carte extrem de originală, Robert Gerwarth ne cere să ne gândim din nou la adevărata moștenire a Primului Război Mondial. În general, nu luptele de pe frontul de vest s-au dovedit a fi atât de dăunătoare pentru viitorul Europei, cât urmările lor devastatoare, țările din ambele tabere ale conflictului fiind distruse suplimentar de revoluții, pogromuri, expulzări în masă și de alte confruntări militare. Dacă războiul însuși fusese, în majoritatea locurilor, doar o luptă între soldații sprijiniți de stat, aceste noi conflicte au fost, în principal, despre civili și forțe paramilitare, milioane de oameni murind în Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, înainte ca URSS-ul și mai multe state mici, nou formate, să apară pe hartă. Peste tot oamenii se hrăneau cu răzbunare, viețile lor erau afectate de un simț criminal al dreptății, căutând să plătească polițe dușmanilor reali sau imaginari. Peste numai un deceniu, apariția celui de-al Treilea Reich și a altor state totalitare le-a oferit ocazia pe care o căutau de atâta vreme. Robert Gerwarth este profesor de istorie modernă la University College din Dublin și director al Centrului pentru Studii de Război de la aceeași universitate. Este autorul cărții The Bismarck Myth și al unei biografii a lui Reinhard Heydrich. A studiat și a predat în Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Franța. Fragment din volumul "Cei învinși" de Robert Gerwarth:   "În consecință, revoluția bolșevică și ulteriorul Război Civil purtat în fostele teritorii imperiale au interacționat cu mișcările revoluționare și contrarevoluționare din alte părți, atât ca raze de speranță ale celor care tânjeau după schimbări socio-economice și politice violente, cât și ca viziuni de coșmar despre iminenta preluare a puterii de către masele politizate. "Stafia comunismului", pe care Marx și Engels o identificaseră în Europa anului 1848, în al lor Manifest al Partidului Comunist, era, în realitate, ceva simțit mult mai puternic de toți locuitorii Europei, după 1917. Înainte de 1914, violența revoluționară de inspirație marxistă fusese limitată la mișcările subterane ale stângii radicale, care comiseseră asasinate asupra capetelor încoronate ale Europei. Revoluția bolșevică a schimbat totul. Pentru prima dat după 1789, o mișcare revoluționară preluase puterea într-un stat. Politicienii conservatori și liberali din Occident, chiar și scocial-democrații, au reacționat cu groază la evenimentele din Rusia, deși, fapt grăitor, reportajele din presa tindeau să se concentreze asupra terorii roșii, în mare parte ignorând atrocitatatiule comise de adversarii albi. Desigur, multe dintre relatări au venit de la rușii emigranți care pierduseră totul și erau, așadar, înclinați să prezinte guvernarea bolșevică în cea mai neagră lumină posibilă. Ei au găsit o audiență receptivă în Europa Centrală și de Vest, unde — după un scurt moment de șoc și apatie din partea formațiunilor conservatoare, în toamna lui 1918 — mișcările anticomuniste luau amploare, politicienii și capitaliștii temându-se că evenimente similare Revoluției Ruse s-ar fi putut repeta în propriile lor țări. Aproape de finalul anului 1918, ministrul britanic al munițiilor, Winston Churchill, le-a declarat alegătorilor săi, într-un discurs electoral ținut în Dundee, ca proaspăt învinșii germani malefici fuseseră înlocuiți de o nouă forță a decăderii moral în est, o stafie care amenință valorile lumii libere. "Rusia", declară el, „este redusă cu repeziciune de bolșevici la o formă animalică de barbarism. [...] Civilizația este complet distrusă pe uriașe întinderi, în timp ce bolșevicii țopăie și zburdă ca niște turme de babuini feroce printre ruinele orașelor și printre cadavrele victimelor." La sfârșitul anului 1918, existau puțini diplomați occidentali sau corespondenți străini de presă rămași în Rusia pentru a verifica zvonurile sau pentru a separa adevărul de minciună. Cu toare că realitatea războiului civil era atât de îngrozitoare încât nu avea nevoie de exagerări, poveștile fantastice despre regimul Iui Lenin au înflorit și au luat calea Occidentului: ele vorbeau despre o ordine socială întoarsă pe dos, un ciclu neîntrerupt de atrocități și represalii produse în contextul unui colaps moral petrecut într-una dintre țările care se numărase printre marile puteri ale Europei. Mai multe ziare americane au relatat faptul că bolșevicii instalaseră ghilotine electrice în Petrograd, menite a decapita 500 de prizonieri pe oră, în timp ce, în Marea Britanie, diverse publicații prezentau relatări apocaliptice ale martorilor, subliniind răutatea fără limite de care bolșevicii erau, după cum se părea, capabili. Se sugera că bolșevicii "naționalizaseră" femeile din rândul elitei și clasei de mijloc, care acum puteau fi violate de orice membru al proletariatului. Bisericile ortodoxe fuseseră transformate în bordeluri în care femeile aristocrate erau obligate să își ofere serviciile sexuale muncitorilor obișnuiți. Călăi chinezi fuseseră recrutați de bolșevici, datorită faptului că aceștia stăpâneau vechile tehnici orientale de tortură, în timp ce prizonierii din rău famațele penitenciare CEKA erau ținuți cu capetele prinse în cuști umplute cu șobolani înfometați, pentru a putea extrage informații de la ei. Mai mult, știrea despre asasinarea țarului și a familiei sale, în vara lui 1918, răspândită la nivel internațional, a readus în prim-plan amintirile incomode despre escaladarea Revoluției franceze după execuția regelui Ludovic al XVI-lea și a soției acestuia, Măria Antoaneta, în 1793.”